vineri, mai 12, 2017

CRIZA MODERNĂ A AUTORITĂȚII

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME


Există în lumea modernă – şi mai ales în spaţiul euro-american – o vădită criză a autorităţii, ducînd la un întreg complex de manifestări anarhice, atît în plan spiri­tual, cît şi în plan politic. AUTORITATEA principială, de tip monarhico-eclesial, care ordona firesc societăţile tradiţio­nale, a fost înlocuită treptat, în ultimele trei veacuri (dar mai ales după triumful dizolvant al Revoluţiei franceze), fie cu LIPSA DE AUTORITATE (întruchipată politiceşte în sta­tul democratic, iar spiritualiceşte în libera cugetare), fie cu EXCESUL DE AUTORITATE (întruchipat politiceşte în statul totalitar, iar spiritualiceşte în dogmatismul ideologic). Lu­mea noastră se mişcă, arbitrar şi steril, între aceste două fundături simetrice, care reacţionează una împotriva celeilalte – şi amîndouă, într-un neaşteptat consens, împo­triva vechilor rînduieli.
Raportîndu-ne strict la secolul XX, prima lui jumătate a stat sub predominanţa pato­lo­giei totalitare, iar a doua lui jumătate a stat sub predo­minanţa patologiei democratice.
Mai uşor de suportat, non-autoritarismul de tip demo­cratic (în care se zbate şi societatea românească de azi), deşi duce în mod evident la sporirea haosului social şi moral, este considerat îndeobşte ca o stare dezirabilă, ba chiar ca un ideal politico-social. Cei mai critici dintre adepţii lui îl cataloghează, cel mult, ca pe „un rău nece­sar”. În ce priveşte hiper-autoritarismul de tip totalitar (care a marcat tragic şi lumea românească din ultima jumă­tate a veacului trecut), mult mai greu de suportat (și la nivel colectiv, dar mai ales la nivel individual), el este con­siderat îndeobşte ca o stare indezirabilă, supusă unei ve­he­mente critici „diabolizante”. Marii profitori se ascund, cu o totală lipsă de scrupule, în spatele acestor butaforii sau „inginerii sociale”. Haosul planetar, sub masca diferitelor forme interșanjabile de ordine iluzorie, este cea mai prosperă afacere a tuturor timpurilor.
Ceea ce nu se bagă de seamă, sau este cu grijă elu­dat, mi se pare faptul că, în spatele lustrului de „ci­vi­lizaţie” şi „bunăstare” al democraţiei de tip occidental (parte real, parte strict propagandistic), se ascunde tot un soi de totalitarism, cu tentă mondialistă, coordonat, prin manipulare politică și mediatică, de ma­rea finanţă internaţională, promotoare interesată – și, la nevoie, coercitivă – a unui globalism democratic clientelar. „Aleşii oamenilor i-au înlocuit pe unşii lui Dumnezeu, spre gloria unui sistem – democraţia – care este la fel de intolerant cu opozanţii pe cît fuseseră societăţile teo­centrice ale Evului Mediu în relaţia cu ereziile”*.
Lipsa autorităţii de tip tradiţional duce întot­deauna la un pseudo-autoritarism conjunctural, pe alocuri făţiş, dar cel mai adesea camuflat, care se manifestă în diferite forme de terorism: politic, economic, ideo­logic. Se instaurează, pe acest fond, un fel de „gîndire oficială” (întruchiptă mai nou de așa-numita „corectitudine politică”**), cu pretenţii de unicitate şi infailibilitate, în ra­port cu care funcţionează... „delictul de opinie”***! Cine îşi permite să gîndească altfel – şi mai ales să-şi facă pu­bli­ce ideile – devine, după caz, „duşman al poporului/uma­ni­tăţii”, „extremist”, „reacţionar”, „fundamentalist” etc., sau pur și simplu „incorect politic”. Stîngis­mul democratic mondialist (sans frontières), cu exaltarea „noii ordini mondiale”, „comunitarismului” anti-naţional şi supra-statal, „dreptului minorităţilor”, „lai­­cismului” (un fel de „ateism ştiinţific” cos­metizat), „multiculturalismului” ş.a.m.d., reprezintă astăzi baza curentă a gîndirii oficiale unice, în slujba căreia funcţionează o uriaşă armată de „politruci”, formaţi fie prin mimetism (sub o anume presiune mediatică), fie chiar în institute occidentale de politologie standardizată (aşa cum deunăzi se formau la Moscova sau la „Ştefan Gheorghiu”).
Pînă la urmă, la o privire mai atentă, se poate con­stata cu stupoare că internaţionalismul proletar şi comu­nis­mul de ieri ajung să se întîlnească în puncte esenţiale cu internaţionalismul democratic şi comunitarismul de azi, deosebirile rămînînd doar de suprafaţă (altă „limbă de lemn”, altă strategie „civică”, altă hartă a „consumului” etc.); oricît de incomodă ar fi constatarea, avem de-a face, pînă la urmă, cu două forme echipolente de perversiune a vieţii istorice, avînd rădăcini comune în mentalitatea anti­tradiţionalistă şi fiind marcate de aceeaşi criză modernă a autorităţii, generatoare de monstruozităţi şi perversităţi conjuncturale, care au ruinat civilizaţia Europei creştine şi, prin extensie, statura sufletească a omului modern. E un cerc vicios de proporţii globalizante, pe care nu-l putem rupe decît conştientizîndu-l.
Îndărătul tuturor acestor fapte dizolvante se află, în ultimă analiză, o profundă criză religioasă. Omul şi-a pierdut reperele absolute, care-i consfinţeau existenţa; s-a desfăcut, cum zicea Antoine de Saint-Exupéry, „nodul divin” care lega lucrurile. Împotriva ordinii divine a lu­mii, autoritare şi ierarhice prin natura ei, care se înte­meia, creştineşte vorbind, pe comunitatea credinţei şi pe marea poruncă a iubirii, omul modern a instaurat o pseudo-ordine omenească, iconoclastă şi arbitrară, altoită pe idealisme sentimentale şi pe ideologii demagogice, fă­ră memorie şi fără transcendenţă. Totul se reduce, treptat, la un set de principii abstracte, în care perversiunea morală și ideologică se deghizează precum satana în „înger al luminii” (G. K. Chesterton: „Lu­mea modernă nu este rea. În anumite privinţe, este chiar mult prea bună. Ea e plină de virtuţi... care şi-au ieşit din fire şi pustiesc pămîntul... Lumea modernă e plină de vechile virtuţi creştine care au luat-o razna”****). 
Autoritatea autentică atît spirituală, cît și seculară se impune prin prestanță, nu prin forță. În ordinea creștină, ea ține de „simfonia” dintre Cer și pămînt. Cînd Dumnezeu este alungat din cetate, principiul însuşi al autorităţii se surpă sau se perverteşte. „Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr”; cînd însă Lumina lipseşte, nu rămîn decît „faptele cele fără de roadă ale întunericului” (Efeseni 5, 9-11).


Răzvan CODRESCU


* Teodor Baconsky, Iacob şi îngerul. 45 de ipostaze ale faptului reli­gios, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 156 
** Cf., pentru o sintetică radiografie critică a problemei, William Lind, Andrei Dîrlău, Irina Bazon (coordonatori), Corectitudinea politică: „religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale, Editura Rost, București, 2015 (în curs de reeditare). 
*** Un Roger Garaudy (euro-marxist vindecat doar pe jumătate) scria în fruntea cărţii sale Les mythes fon­dateurs de la politique israélienne – 1996 (tr. rom.: Miturile fonda­toare ale politicii israeliene – 1997), în jurul căreia s-a făcut un enorm scandal: „După ce, mai bine de jumătate de veac, mi-am pu­bli­­cat lucrările la cei mai mari editori francezi, astăzi sînt obligat să editez în samizdat această antologie a ereziei sioniste, deoarece, din 1982, am violat un tabu: critica politicii israeliene, apărată de scelerata lege Gayssot-Fabius din 13 iulie 1990, care reintroduce în Franţa delictul de opinie, ca pe vremea Celui de-al Doilea Imperiu, înlocuind printr-o lege represivă lipsa de argumente” și impunînd „gîndirea unică şi terorismul intelectual”. Prin Ordonanţa de ur­genţă 31/2002, a guvernului Năstase, și prin Legea 217/2015, clocită de liberali și promulgată de președintele Iohannis, România a apucat aceeași cale, mai ales la presiunile unor cercuri evreiești din țară și din străinătate. 
**** Cf. şi Monica Papazu, „Ispitele «iubirii»” (în Puncte cardinale, anul VIII, nr. 10/94, oct. 1998, p. 1).

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire