vineri, mai 26, 2017

BOOKFEST 2017: LANSARE ANDREI PLEȘU

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME



Lansare la Bookfest 2017, sîmbătă 27 mai 2017, de la ora 14.00.
Vor vorbi: Andrei Pleşu, Sever Voinescu.
Detalii despre carte: https://goo.gl/DAVu8n

miercuri, mai 24, 2017

STRIDENȚE: ORTODOXIA TRICOLORĂ

SUMARUL BLOGULUI 
   

Am fost, de cînd mă ştiu, un admirator şi un promotor al bunei întîlniri dintre religios şi naţional, apreciind faptul că ortodoxia răsăriteană a ştiut să evite universalismul abstract al creştinismului apusean şi să se raporteze mai firesc la diversitatea concretă a creaţiei, din care etno-identităţile fac şi ele parte, ca întruchipări specifice ale umanului, cu care ne naştem şi cu care murim. Nu există om anaţional, nici om care să se nască rus şi să moară neamţ. Naţionalitatea este un dat obiectiv şi de neschimbat, care se cade respectat şi valorificat ca atare. Există însă şi aici, ca în toate, o măsură sau o dreaptă cumpănire, pe care, dacă o pierdem, riscăm să alunecăm, dacă nu chiar în păcat, în orice caz în ridicol... 
  
Ca să prefaci buna întîlnire între religios şi naţional într-o proastă întîlnire (cum se întîmplă tot mai des în lumea modernă) nu trebuie să cazi neapărat în vreo mare erezie, cum a fost, în secolul al XIX-lea, aşa-numitul filetism (punerea naţionalului mai presus de religios sau chiar echivalarea lor, ca în mentalitatea evreiască tradiţională), ferm condamnat de Biserică. Proasta întîlnire poate să se manifeste şi în forme mai puţin grave, ba chiar tolerate şi colportate de înşişi oamenii Bisericii, cum ar fi exhibiţionismul naţionalist sau patriotard transplantat în ordinea religioasă. 
Pelerin maian la Locurile Sfinte, n-am putut să nu mă întreb, de pildă, de ce la Biserica „Pater Noster”, ridicată de catolici pe Muntele Măslinilor, în locul unde Mîntuitorul i-a învăţat pe ucenici rugăciunea domnească (Tatăl nostru...) şi unde astăzi textul acesteia este înscris pe mozaicuri în peste o sută de limbi, nimănui altcuiva decît românului nu i-a mai trecut prin cap să-şi „semneze” versiunea rugăciunii în limba sa (las la o parte înfiorătoarele greşeli de ortografie) cu... drapelul naţional?! Nu vreau să mă pronunţ eu cît e de bine sau de rău, dar mă întreb: de ce numai românul a înţeles să supraliciteze aşa, din cele peste o sută de neamuri prezente acolo, care au desigur şi ele drapele, însemne şi sentimente naţionale?!


Sau de ce numai grupul de pelerini români au ca element de identificare steagul naţional (pe care-l poartă fiecare la gît sau în piept, iar ghidul îl agită în aer, ca să se facă văzut şi auzit)?! Am observat grupuri de pelerini de multe etnii (ruşi, greci, italieni, nemţi, indieni, japonezi, coreeni etc.): majoritatea au discrete elemente comune de identificare (o eşarfă, o banderolă, un ecuson ş. a.), dar nimeni însuşi drapelul naţional! Iarăşi nu vreau să mă pronunţ eu cît e de bine sau de rău, dar constat că acest exhibiţionism gregar le stîrneşte ilaritate (mascată în vicleană familiaritate) vînzătorilor arabi de mărunţişuri (care-şi identifică „prada” şi încearcă s-o abordeze tupeist pe limba ei: „Romanía, Romanía!”, cum n-am văzut s-o facă, să zicem, cu niscaiva francezi, suedezi sau unguri), iar localnicilor evrei sau turiştilor occidentali, cînd se întîmplă să ne dăm în petec într-un fel sau altul (şi se cam întîmplă), le înlesneşte exclamaţia evazivă: „Romanians, of course!”. 
O să mă întrebaţi, poate: dar ce ţi se pare dumitale că au, cu tricolor sau fără, românii atît de altfel decît ceilalţi şi în ce fel şi-ar da ei în petec? Iarăşi nu vreau să fac generalizări abrupte şi să trag concluzii definitive (sînt, fără îndoială, români şi români), dar mă rezum la un singur exemplu (şi mărturisesc că mie unuia mi-a crăpat obrazul de rușine): pe Muntele Măslinilor, în lavra rusească a Eleonului, dintre toate limbile pămîntului, sînt agăţate tăbliţe numai în limba română cu „Nu rupeţi crengile de măslin!”. Nu în ruseşte, nu în greceşte, nu în englezeşte... ci numai şi numai în româneşte! N-or fi românii chiar singurii atentatori la integritatea mănăstirii (care are mult de furcă, în mod curent, cu arăbimea din vecini, de pildă), dar e limpede că la rupt crengi de măslin nu ne întrece nimeni (cel puţin pe muntele Înălţării Domnului)... Şi, cînd rupem crengi de măslin sau scrijelim plante exotice („Mişu ♥ Lilica”), tricolorul ne dă de gol că noi sîntem...

Răzvan CODRESCU


luni, mai 22, 2017

PATRIARHIA ROMÂNĂ ȘI FAMILIA

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Am primit și dau mai departe...



Patriarhia Română constată cu îngrijorare creșterea frecvenței și a virulenței atacurilor publice împotriva Bisericii Ortodoxe Române, în legătură cu demersul democratic al Coaliției pentru Familie privind modificarea Constituției în ceea ce privește definirea clară a noțiunii de căsătorie.
Este foarte probabil că această acutizare a atitudinii denigratorilor, care recurg inclusiv la dezinformare, sofisme, jigniri și limbaj licențios, este legată de apropierea legalizării referendumului în cadrul căruia știu și ei că, în covîrșitoarea lor majoritate, românii se vor pronunța pentru noua formă propusă de definire constituțională a căsătoriei.
Biserica Ortodoxă Română sprijină în mod natural demersul Coaliției pentru Familie, în spiritul învățăturilor creștine și al valorilor fundamentale românești privind familia, ocrotirea și creșterea copiilor, dar nu este nici inițiatoarea, nici organizatoarea acestei acțiuni.
De altfel, și celelalte confesiuni creștine din România s-au declarat în favoarea acțiunii democratice a Coaliției pentru Familie, iar printre semnatari se numără și multe persoane fără nici o confesiune religioasă.
Demersul nu poate fi considerat în nici un caz retrograd, așa cum, în mod ignorant și malițios, este prezentat de către detractorii acestuia, câtă vreme între semnatarii și susținătorii săi se numără foarte multe personalități ale lumii științifice și culturale.
Este profund regretabil să constatăm că persoane care acuză Biserica Ortodoxă Română și Coaliția pentru Familie de intoleranță și discriminare se manifestă, de fapt, ele însele intolerant, discriminatoriu și antidemocratic față de cetățenii care nu au făcut altceva decât să solicite o modificare legislativă pe care o consideră firească și necesară, în deplinul respect al regulilor democrației.
Ne exprimăm speranța că persoanele care au o altă opinie decât majoritatea vor înțelege să respecte alegerea acesteia, în spiritul coresponsabilității și păcii sociale. 

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

sâmbătă, mai 20, 2017

NOUTĂȚI LA EDITURA SOPHIA

SUMARUL BLOGULUI 
  

Apariții recente:
  
Să nu se lase nimeni înşelat: nu poate ajunge cineva la Rugăciunea curată dacă nu are credinţa curată! Fără credinţă curată, rugăciunea pe care noi o credem curată ne este de fapt vicleşug, iar mintea ne devine idol, ca şi ştiinţa despre rugăciune şi cuvintele însele ale rugăciunii. Să nu se lase nimeni înşelat: nu poate ajunge cineva la Hristos, nici chiar dacă întreg veacul acesta şi chiar şi veacurile ce vor urma se va sîrgui chemînd Numele cel Preasfînt, atîta vreme cît refuză să fie mădular al Bisericii lui Hristos!  
Orice creştin dreptslăvitor este chemat să rostească Sfînta Rugăciune. Avem porunca aceasta încă de la Sfinţii Apostoli, care ne-au îndemnat să ne rugăm neîncetat şi să ne bucurăm pururea (I Tes. 5, 16-17). Căci ei gustaseră deja din bucuria Luminii taborice şi ştiau că viaţa veşnică întru Hristos este bucurie nesfîrşită, în care omul îşi iese din sinele său căzut şi ajunge la starea cea dintîi, şi chiar mai presus de aceea, la rostul său, cel pe care Dumnezeu i l-a rînduit încă dintru început. 

„Traducerea acestor rugăciuni în limba română și adunarea lor într‑un singur volum constituie o premie­ră de mare importanță pentru literatura teologico‑liturgică românească. (…) E necesar să evidenţiem echilibrul din punct de vedere literar între fidelitatea textelor faţă de spiritul limbii liturgice și dinamica limbii române.” (Prof. univ. dr. pr. Viorel Sava)  
„Rugăciunile Amvonului și-au făcut deja reintrarea în istoria liturgică, care se ocupă totodată nu doar cu trecutul, ci și cu prezentul. Ne respectăm trecutul nu pentru că e trecut, ci pentru că este trecutul nostru, din care izvorăște tradiția ce ne-a condus, bine sau rău, aici, unde ne aflăm acum.” (Robert F. Taft, S.J.)
  
Cartea de faţă reprezintă rodul unei colaborări dintre preoţi, psihologi şi pedagogi ortodocşi cu o vastă experienţă, care vă propun perspective noi asupra problemelor care îi frămîntă pe toţi părinţii. Abordînd numeroase teme fundamentale despre creşterea şi educarea copiilor în lumea contemporană, ea oferă îndrumări cuprinzătoare tuturor celor ce îşi doresc o viaţă de familie împlinită.
Diversitatea punctelor de vedere complementare, abordarea care combină într‑un întreg armonios vi­­­ziunea religioasă, cea psihologică şi cea pedagogi­că, largul spectru al problemelor tratate fac din aceas­tă lucrare un ghid util pentru pă­­­rin­ţii ortodocşi care se confruntă cu dificultăţile şi provocările vieţii moderne şi condiţiilor în care trebuie să își crească copiii. 
Educaţia între silire şi libertate • Cum facem cu grădiniţa? • Alegerea şcolii potrivite • Fricile copiilor • Oboseala părinţilor • Conflictele dintre fraţi • Bunicii şi educaţia • Copilul şi timpul liber • Depăşirea traumelor psihologice • Descoperirea talentelor copilului • Copiii şi banii • Copiii şi cuvintele urîte • Minciuna la copii • Hiperactivitatea • Cîtă libertate să îi lăsăm copilului
  
Dumnezeule Atotputernice, Cela ce cu mila Ta pe toate le zideşti spre mîntuirea neamului omenesc, cercetează‑l pe robul Tău (N), care cheamă numele lui Hristos, vindecă‑l de toată boala trupească şi slobozeşte‑l de păcat şi de ispitirile păcătoase, de orice necazuri, şi îndepărtează de la robul Tău toată asuprirea vrăjmăşească. Ridică‑l pe el din patul păcatului şi îl aşază în Sfînta Ta Biserică – sănătos cu trupul şi cu sufletul –, ca să slăvească împreună cu toţi oamenii, prin fapte bune, numele lui ­Hristos. Că Ţie slavă înălţăm, împreună și celui fără de început al Tău Fiu şi Sfîntului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
  
Cărţile pot fi găsite atît în librărie, cît şi pe site-ul Librăriei Sophia.


Librăria Sophia vă invită:
  
Sîmbătă, 20 mai 2017, ora 11.00, la prezentarea volumului Anamorfoze de Theodor Codreanu.
Alături de autor vor fi: prof. dr. Nicolae Georgescu, scriitorul George Vrană. 
Invitaţi speciali: protopsalt prof. Konstantinos Angelidis, dirijorul Corului bizantin TROPOS din Atena şi Corul de muzică psaltică bizantină PSALTIS. 

*
  
Luni, 22 mai 2017, ora 18.30, la prezentarea volumului Icoana în tradiţia ortodoxă de Pr. Stéphane Bigham 
Invitaţi: Pr. Stéphane Bigham; Pr. diacon Nicolae Bălan, iconar şi cadru didactic asociat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca; Costion Nicolescu, doctor în teologie; Virgil Baidoc, editor.
   
*
  
Vă semnalăm şi deschiderea celei de-a XII-a ediții a Salonului Internațional de Carte Bookfest.
Evenimentul va avea loc în perioada 24-28 mai 2017, la pavilioanele C1, C2, C4 și C5 de la Romexpo. 
Editura Sophia va expune în Pavilionul C2, Standul B30. 
Invitatul de onoare al celei de-a XII-a ediții a Salonului Internațional de Carte Bookfest va fi Suedia.
Accesul la Bookfest cît și la toate evenimentele din cadrul acestuia va fi gratuit. 
Vizitatorii vor putea lua parte la peste 350 de evenimente, ce variază de la lansări, dezbateri și colocvii pînă la proiecții cinematografice și evenimente interactive. 
Programul de vizitare va fi următorul: 
- miercuri, 24 mai: 10:00 – 20:00; 
- joi, 25 mai: 10:00 – 20:00; 
- vineri, 26 mai: 10:00 – 21:00; 
- sîmbătă, 27 mai: 10:00 – 21:00; 
- duminică, 28 mai: 10:00 – 20:00. 

Tonia Aanei PR  
Librăria Sophia – Bucureşti, 
str. Bibescu Vodă nr. 19,  
tel/fax 021/3361000, 
mobil 0722/266618 

joi, mai 18, 2017

INTERMEZZO LIRIC: VALENTIN DAN, «MENUET»

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME




I 

marea întinsă pe îndoiala ferestrei 
muntele înălțat în colțul de sus al pereților 
nesfîrșita cîmpie a preșului 
și chiotul împărtășit pe care-l face cheia în ușă 

toate, ca un dor de ducă al cerului 


II
  
Spune-mi, nu-i aşa că nu e necăjită carnea ta? 
Umbra ta bătută-n cuie nu scînceşte, nu-i aşa? 

Şi mai spune-mi, nu-i aşa că totuşi îţi e dor de noi 
Şi că te-ai întoarce dacă am fi calea înapoi?
   
Am încărunţit, Hristoase, cenuşiu plouaţi de cer, 
Este frig la noi în oase şi la noi în primăveri. 
  
Ştii, ne-am sihăstrit în pietre seci şi te visăm frumos. 
Tu ne vezi? Lumina vede? Uite-ne aici, pe jos!
  
Vai, şi scara ta anume n-are treaptă de-nceput! 
Primul pas se scurge-n lume și de-aceea dedesubt. 

Întrebările-s străine, depărtările-s la fel, 
Gîndul stă căzut în sine întregindu-se în el.
  
Nu avem destul amarul dulcelui de bun-rămas. 
Văzul își aruncă zarul peste cel de-al doilea pas. 
  
Ziua farmecă și moare, seara tace-n așternut, 
Ne-ngropăm în fiecare ca-ntr-o carne de-mprumut. 

Parcă am călca pe ape tot plutind orizontal, 
Stîlpul tău aduce-aproape fumul proaspăt din furnal. 

Arzi în noi atîta viață. Ochii nopții ei sînt copți. 
Pentru care dimineață ai deschis atîtea nopți? 

Umbra-și întărește pumnii, carnea scapătă. Îți zic: 
Doamne, pe deasupra lumii dă tîrcoale un nimic!
  
Ne-adîncim în cer privirea ca-ntr-o candelă fitil. 
(Tu spuneai că mîntuirea e o joacă de copil?) 


III 
  
pentru ca să nu se mai poată uita decît fața din față, 
pentru ca să nu se mai poată vedea decît înainte, 
pentru ca să nu se mai poată muri decît de viață, 
pentru ca să nu se mai poată trăi decît în cuvinte, 
  
pentru acestea, părinte, 
mă dezvață 
de mine, 

cel care mă văd în urma vieții mele  
și mă recunosc în ea 
ca-ntr-o bătaie în ușă. 

Valentin DAN

luni, mai 15, 2017

AFR: FAMILIA CA REMEDIU

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Am primit și dau mai departe...




ROMÂNIA ÎN DECLIN: 
CE-I DE FĂCUT? 

În ultimele săptămîni am primit din partea cititorilor noştri un mare număr de comentarii privind subiectele discutate de noi în ultimele luni, în special declinul Occidentului, fragmentarea Uniunii Europene şi islamizarea Europei. Majoritatea comentariilor au accentuat situaţia precară a României, tendinţa spre pierderea identităţii naţionale, globalizarea şi efectele ei asupra limbii, civilizaţiei şi identităţii latine a românilor, dar şi îngrijorările cetăţenilor ţării faţă de indiferența factorilor politici cu privire la această stare de lucruri, care se intensifică de la zi la zi. Comentariile cititorilor noştri sînt, fără îndoială, de actualitate şi în întregime corecte. Împărtăşim şi noi îngrijorările lor şi ale tuturor cetăţenilor ţării, dar ne gîndim şi la factorii care ar putea remedia situaţia precară în care ne aflăm. Nu ne este indiferent dacă de acum într-o mie de ani se va mai vorbi româneşte pe planetă, ori, o spunem cu extremă îngrijorare, chiar într-o sută de ani. Pentru că, după datele statistice publicate de ONU cu cîţiva ani în urmă privind viitorul demografic al ţărilor lumii, e foarte posibil ca în 2080 ceasul biologic al României să înceteze să mai bată. Într-adevăr, cea mai acută problemă cu care se confruntă România la ora actuală este cea demografică – un declin demografic fără precedent. După cele două Războaie Mondiale, cînd am pierdut sute de mii de bărbaţi tineri sau în floarea vîrstei, ne-am revenit. Dar după măcelul continuu pe care ni-l săvîrşim noi înşine, prin avort, şansele de a ne mai reveni demografic devin tot mai mici. Singura speranţă este ca românii să înceteze să-şi mai avorteze copiii şi să îmbrăţişeze o cultură a vieţii. 

România şi Japonia – aceeași dilemă 

Cu toţii am citit cu oroare zilele trecute vestea că în 2016 mai mulţi copii români s-au născut în afara României decît înlăuntrul graniţelor țării. Cine ar fi putut anticipa acest dezastru demografic? De la naştere, aceşti copii, sau majoritatea dintre ei, au cetăţenie dublă, ceea ce înseamnă că vor locui permanent în alte ţări decît cea de origine. România îmbătrîneşte şi tot mai puţini copii se nasc înlăuntrul graniţelor ei. Începem să ne asemănăm tot mai mult Japoniei, gigantul Orientului cu mari probleme demografice şi a cărei vitalitate biologică şi economică sînt şi ele, în consecinţă, în declin ireversibil. Conform unor date statistice publicate în Japan Times la începutul acestei luni (detalii aici), la 1 aprilie anul acesta Japonia avea doar 15,7 milioane de copii sub vîrsta de 14 ani, cu 170.000 mai puţin ca în 2016. Japonia a început să documenteze raportul între grupele de vîrstă în 1950, iar numărul copiilor japonezi a continuat să scadă în fiecare din ultimii 36 de ani. Procentul copiilor sub 14 ani în Japonia a ajuns la 12,4% din întreaga populaţie, cel mai mic procent din ultimii 43 de ani. În 1997, pentru prima dată în istoria Japoniei, numărul persoanelor de peste 65 de ani a întrecut numărul persoanelor de pînă la 14 ani, iar numărul celor dintîi continuă să crească de la an la an în detrimentul numărului copiilor sub 14 ani. Se anticipează că pînă în 2053 populaţia Japoniei va scădea sub 100 de milioane, iar pînă în 2065 va ajunge la 88 de milioane. 
Împărtăşeşte România aceeași soartă cu Japonia? Sau cu Germania, unde doar 13,2% din populaţia ţării e sub 14 ani? E greu de spus, dar tendinţele actuale tind să ne convingă că şi noi ne îndreptăm în aceeași direcţie. Or, cînd o naţiune îşi pierde vitalitatea biologică ori dorinţa de a se perpetua biologic, dispariţia acelei naţiuni e practic inevitabilă. 

Ideologii şi practici destructive
  
Din nefericire, trăim într-o epocă şi într-un continent în care tot felul de ideologii anti-umane şi anti-viață proliferează de la zi la zi şi se extind extrem de rapid în minţile oamenilor. Europa veacului trecut a dat naştere acestor ideologii toxice, care de atunci au făcut înconjurul pămîntului şi sînt promovate de europeni şi, într-o oarecare măsură, de America de Nord, în special de Canada. Avortul, eutanasia, suicidul, infanticidul, dispreţul faţă de femeile ori familiile care nasc mulţi copii, ideologia modificărilor climaterice, suprapopularea planetei, controlul populaţiei, noţiunea că sînt prea multe guri de hrănit şi că ceva trebuie făcut – toate acestea fac ravagii în minţile occidentalilor şi efectele lor se văd sub ochii noştri. Zilnic.  
Cu cîțiva ani în urmă presa britanică îl atacase pe Beckham, vedeta fotbalului britanic, pentru că el şi soţia lui au adus pe lume mulţi copii. Minţile intoxicate ale intelectualilor şi academicienilor occidentali propun măsuri absurde pentru a preveni procrearea umană. Demarată în Australia cu ani în urmă de către un profesor universitar din Perth, noţiunea că fiecare familie nu poate avea mai mult de un singur copil a devenit la modă în cercurile intelectuale europene. Şi tot el şi-a modificat teoria recent, afirmînd că fiecare familie care vrea mai mult de un copil ar trebui să plătească o taxă specială, pe care el o numeşte carbon tax, adică taxa pentru bioxidul de carbon pe care al doilea copil l-ar cauza pe timpul vieţii sale, contribuind astfel, zice profesorul, la distrugerea mediului! După cum se vede, aceşti „gînditori” caută să impună statului să ia măsuri coercitive pentru prevenirea înmulţirii fiinţelor umane. 
Din nefericire, România a ajuns captivă și ea acestor ideologii care străbat continentul  nostru de la apus la răsărit şi de la miazănoapte la miazăzi. E imposibil să nu ne afecteze, în ciuda ataşamentului deosebit al românilor  faţă de tradiţie şi de învăţăturile creştine. Şi atunci ce-i de făcut? Propunem cîteva remedii.
   
Familia, familia, familia!!! 

Primul şi cel mai important remediu pentru rectificarea tuturor problemelor fundamentale cu care se confruntă România, şi Europa în general, e familia naturală. Totul începe de la familie şi căsătorie. Acestea sînt, de fapt, noțiunile de bază cu care Aristotel îşi începe celebra lui carte Politica. Familia, formată din ataşamentul natural între bărbat şi femeie, constituie elementul natural şi fundamental pe care întreaga societate e clădită – și social, și economic, și politic. Învăţăm multe din Politica lui Aristotel privind familia şi căsătoria. Printre altele, învăţăm că anumite insule şi grupuri greceşti din vremea lui, ori dinaintea lui, au fost depopulate ori au dispărut tocmai pentru că oamenii au încetat să mai facă copiii. Comunitățile au îmbătrînit, pămîntul a încetat să mai fie cultivat, satele s-au transformat în ruine şi au fost ocupate de alte grupuri umane, cu o vitalitate biologică şi o natalitate mai ridicate. Şi tot Aristotel, dar și Herodot descriu declinul demografic al Egiptului antic, care încetul cu încetul a dus la prăbuşirea lui. Herodot, de exemplu, arată în Istoria lui că, cu cîteva sute de ani înainte de cucerirea Egiptului de către europenii mediteraneeni, vitalitatea biologică a egiptenilor a slăbit, multe aşezăminte egiptene din Egipt au dispărut şi străinii au început să se aşeze în ţara lor. A fost o epocă a prosperităţii economice pentru egipteni, o epocă a hedonismului, în care familia a intrat în declin, natalitatea a scăzut, egiptenii au abolit pedeapsa cu moartea şi au început să dispreţuiască serviciul militar. Au apelat la mercenari să le poarte războaiele, iar asta explică numărul mare de aşezăminte din Egipul antic cu nume greceşti. Pe lîngă greci, Egiptul a început să fie locuit de evrei, migranţi din Nubia, persani şi triburi din Peninsula Arabiei. 
Familia, familia şi iarăși familia! Acesta e remediul principal al problemelor cu care ne confruntăm ca ţară şi civilizaţie în zilele haotice pe care le trăim, caracterizate de migraţia musulmană masivă din Europa şi de dezorientarea politică a liderilor unionali. România are nevoie de o cultură a vieţii, dar și a virtuţii, de o reînnoire a valorilor şi a dedicaţiei noastre faţă de valorile tradiţionale şi creştine. O reevaluare înspre pozitiv a dedicaţiei noastre faţă de creştinism, căsnicie şi viaţa de familie. România şi neamul românesc s-au născut în familie, în căsătoria creştină, şi fără ele nu poate exista Românie ori neam românesc.  
Statul român are obligaţii imediate în acest sens. Articolul 16 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului consfintește rolul extrem de important al familiei în societate ca factor esenţial al civiliatiei şi progresului social, politic şi economic. El afirmă că, începînd cu vîrsta majoratului, bărbatul şi femeia au dreptul să se căsătorească, să formeze o familie, şi că familia e unitatea naturală şi fundamentală a societăţii, avînd dreptul la protecţie şi sprijin din partea acesteia. Statul român pare în întregime indiferent faţă de familie. Ideologii lui, în frunte chiar cu presdintele şi consilierii săi, refuză să asume cu toată răspunderea situația cea mai acută cu care se confruntă România zilelor noastre: declinul familiei, declinul natalităţii, problema avortului, necesitatea protejării căsătoriei naturale. Ei preferă să-şi alinieze vederile şi practicile politice cu cele ale ideologilor vasali Uniunii Europene, care promovează o doctrină a morţii şi autodistrugerii. Şi asta nu se vede nicăieri mai concret decît în tergiversările şi indiferenta dovedită de Parlament faţă de proiectul constituţional de protejare a căsătoriei naturale în Articolul 48 din Constituţia României. Mai mult chiar, în protestul şi mesajele pro-viață ale celor peste 100.000 de mii de cetăţeni ai ţării care au descins pe străzile României la 25 martie, cerînd autorităţilor să promoveze o cultură a vieţii în România, una care să ne asigure supravieţuirea biologică. Comentariile sarcastice ale unor parlamentari, lideri de partide politice ori consilieri prezidențiali privind cultura vieţii şi mişcarea pro-familie din România dau de gîndit şi ne întăresc suspiciunea că ei nu sînt de partea noastră, ci de partea forţelor destructive care promovează moartea şi destrămarea familiei. 

Să învăţăm şi de la alţii!
   
Să nu ne socotim singuri înţelepţi. E important ca România şi statul român să înveţe şi din experiențele altor ţări care nu doresc să piară ori să fie înghițite de monstrul globalizării. Avortul pierde teren în Statele Unite. Motivul principal sînt cele peste o mie de clinici de prevenire a avortului care există în Statele Unite. Toate finanţate din fonduri private, nu din fonduri de stat. Centrele de avort sînt finanţate din fonduri publice (ori au fost pînă acum o lună, cînd Administraţia Trump a sistat fondurile publice pentru clinicile de avort) ori de companiile gigantice ale Occidentului şi de multimiliardarii de tipul lui Bill şi Melinda Gates. Dar creştinii americani au contracarat cu măsuri paralele. La ora actuală în America sînt mai puţin de 1000 de clinici de avort, dar peste 1000 de clinici care caută să prevină avortul. Numite crisis pregnancy centers, aceste centre le consiliază pe tinerele fete însărcinate care se gîndesc să-şi ucidă copiii nenăscuţi. Şi în România există astfel de clinici pro-vita, dar puţine, din motive financiare. Ar fi de dorit ca statul român să aloce fonduri masive pentru consilierea tinerelor care văd sarcina ca pe o problemă şi avortul ca pe un mijloc de eliminare a problemei. În plus, românii trebuie să dezvolte o cultură a adopţiilor copiilor care scapă de avort. Sînt copiii noştri, ai tutoror. Este datoria noastră creştină să ne asigurăm că ei văd lumina lumii şi cresc într-o familie normală. E de asemenea nevoie de mult mai multe centre pentru creşterea copiilor abandonaţi ori fără părinţi. Aşezămîntul de la Valea Plopului e un început şi un exemplu bun, dar el ar trebui multiplicat în cît mai multe judeţe din România. Este adevărat că astfel de centre există şi la Arad, Beiuş, Oradea, şi în alte părţi ale României, dar aceste centre pot găzdui un număr mic de copii în comparaţie cu numărul mare al celor care au nevoie de asistență. Aceste centre sînt finanţate din fonduri private. E datoria statului să finanţeze aceste centre şi multe altele ca ele. 
Tot din experienţa altor ţări învăţăm că statul şi organizaţiile neguvernamentale creştine pot forma parteneriate avantajoase în promovarea unei culturi pro-familie şi pro-viață. Preşedintele Bush, de exemplu, a lansat un proiect de parteneriat prin care statul federal a finanţat programe speciale ale bisericilor pentru ajutorarea femeilor în criză sau a centrelor care cresc copii abandonaţi ori fără părinţi. Majoritatea celor care lucrează la aceste centre sînt voluntari creştini şi din asta statul are doar de cîştigat. Cum scriam mai sus, şi în România sînt astfel de centre (Arad, Beiuş, Oradea), dar finanţate de organizaţii creştine... din străinătate. 

Copiii, copiii, copiii!!!
  
Pe lîngă familie şi căsătorie, nici România nici neamul românesc nu pot dăinui fără copii. Copiii, copiii, copiii! Trebuie aduşi pe lume şi preţuiţi. Trebuie educaţi în spiritul unei culturi a vieţii, al respectului pentru dreptul la viaţă al fiecărei fiinţe umane, din momentul concepţiei pînă la moartea naturală, al respectului pentru demnitatea ființei umane, create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. O educaţie care revine părinţilor ca o responsabilitate şi, în același timp, ca un drept fundamental. Drepturile parentale trebuie şi ele respectate şi promovate. Statul secular e în competiţie cu părinţii privind copiii. Statul doreşte cu gelozie să îi creeze ori să-i reconfigureze după chipul şi asemănarea lui, nu după chipul şi asemănarea părinţilor lor. Statul secular îşi are agenda lui, valorile lui, priorităţile lui, care în marea lor majoritate sînt în conflict cu ale părinţilor. Statul ne spune că are obligaţia să formeze cetățeni responsabili, cu un comportament democratic, care să asigure supravieţuirea democraţiei. Inculcarea valorilor seculare şi cetăţeneşti, ne spune statul, e un obiectiv imperios pentru atingerea acestui deziderat. 
Părinţi, nu lăsaţi statul să vă confişte copiii! Opuneţi-vă statului şi încercărilor lui de a vă transforma copiii în adulţi care dispreţuiesc valorile tradiţionale! Educaţi-vă copiii într-un spirit creştin! Învăţaţi-i moralitatea! Datoria noastră este să le creăm un spaţiu adecvat pentru creşterea lor morală şi spirituală. Să nu uităm că banii, oricîţi ar fi ei, nu vor putea rezolva problemele cu care se confruntă România ori să-i asigure supravieţuirea. Doar o cultură a vieţii şi a familiei o pot face. 
  
ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA 
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, Bucuresti
Tel. 0741.103.025 Fax 0318.153.082 
office@alianta-familiilor.ro


vineri, mai 12, 2017

CRIZA MODERNĂ A AUTORITĂȚII

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME


Există în lumea modernă – şi mai ales în spaţiul euro-american – o vădită criză a autorităţii, ducînd la un întreg complex de manifestări anarhice, atît în plan spiri­tual, cît şi în plan politic. AUTORITATEA principială, de tip monarhico-eclesial, care ordona firesc societăţile tradiţio­nale, a fost înlocuită treptat, în ultimele trei veacuri (dar mai ales după triumful dizolvant al Revoluţiei franceze), fie cu LIPSA DE AUTORITATE (întruchipată politiceşte în sta­tul democratic, iar spiritualiceşte în libera cugetare), fie cu EXCESUL DE AUTORITATE (întruchipat politiceşte în statul totalitar, iar spiritualiceşte în dogmatismul ideologic). Lu­mea noastră se mişcă, arbitrar şi steril, între aceste două fundături simetrice, care reacţionează una împotriva celeilalte – şi amîndouă, într-un neaşteptat consens, împo­triva vechilor rînduieli.
Raportîndu-ne strict la secolul XX, prima lui jumătate a stat sub predominanţa pato­lo­giei totalitare, iar a doua lui jumătate a stat sub predo­minanţa patologiei democratice.
Mai uşor de suportat, non-autoritarismul de tip demo­cratic (în care se zbate şi societatea românească de azi), deşi duce în mod evident la sporirea haosului social şi moral, este considerat îndeobşte ca o stare dezirabilă, ba chiar ca un ideal politico-social. Cei mai critici dintre adepţii lui îl cataloghează, cel mult, ca pe „un rău nece­sar”. În ce priveşte hiper-autoritarismul de tip totalitar (care a marcat tragic şi lumea românească din ultima jumă­tate a veacului trecut), mult mai greu de suportat (și la nivel colectiv, dar mai ales la nivel individual), el este con­siderat îndeobşte ca o stare indezirabilă, supusă unei ve­he­mente critici „diabolizante”. Marii profitori se ascund, cu o totală lipsă de scrupule, în spatele acestor butaforii sau „inginerii sociale”. Haosul planetar, sub masca diferitelor forme interșanjabile de ordine iluzorie, este cea mai prosperă afacere a tuturor timpurilor.
Ceea ce nu se bagă de seamă, sau este cu grijă elu­dat, mi se pare faptul că, în spatele lustrului de „ci­vi­lizaţie” şi „bunăstare” al democraţiei de tip occidental (parte real, parte strict propagandistic), se ascunde tot un soi de totalitarism, cu tentă mondialistă, coordonat, prin manipulare politică și mediatică, de ma­rea finanţă internaţională, promotoare interesată – și, la nevoie, coercitivă – a unui globalism democratic clientelar. „Aleşii oamenilor i-au înlocuit pe unşii lui Dumnezeu, spre gloria unui sistem – democraţia – care este la fel de intolerant cu opozanţii pe cît fuseseră societăţile teo­centrice ale Evului Mediu în relaţia cu ereziile”*.
Lipsa autorităţii de tip tradiţional duce întot­deauna la un pseudo-autoritarism conjunctural, pe alocuri făţiş, dar cel mai adesea camuflat, care se manifestă în diferite forme de terorism: politic, economic, ideo­logic. Se instaurează, pe acest fond, un fel de „gîndire oficială” (întruchiptă mai nou de așa-numita „corectitudine politică”**), cu pretenţii de unicitate şi infailibilitate, în ra­port cu care funcţionează... „delictul de opinie”***! Cine îşi permite să gîndească altfel – şi mai ales să-şi facă pu­bli­ce ideile – devine, după caz, „duşman al poporului/uma­ni­tăţii”, „extremist”, „reacţionar”, „fundamentalist” etc., sau pur și simplu „incorect politic”. Stîngis­mul democratic mondialist (sans frontières), cu exaltarea „noii ordini mondiale”, „comunitarismului” anti-naţional şi supra-statal, „dreptului minorităţilor”, „lai­­cismului” (un fel de „ateism ştiinţific” cos­metizat), „multiculturalismului” ş.a.m.d., reprezintă astăzi baza curentă a gîndirii oficiale unice, în slujba căreia funcţionează o uriaşă armată de „politruci”, formaţi fie prin mimetism (sub o anume presiune mediatică), fie chiar în institute occidentale de politologie standardizată (aşa cum deunăzi se formau la Moscova sau la „Ştefan Gheorghiu”).
Pînă la urmă, la o privire mai atentă, se poate con­stata cu stupoare că internaţionalismul proletar şi comu­nis­mul de ieri ajung să se întîlnească în puncte esenţiale cu internaţionalismul democratic şi comunitarismul de azi, deosebirile rămînînd doar de suprafaţă (altă „limbă de lemn”, altă strategie „civică”, altă hartă a „consumului” etc.); oricît de incomodă ar fi constatarea, avem de-a face, pînă la urmă, cu două forme echipolente de perversiune a vieţii istorice, avînd rădăcini comune în mentalitatea anti­tradiţionalistă şi fiind marcate de aceeaşi criză modernă a autorităţii, generatoare de monstruozităţi şi perversităţi conjuncturale, care au ruinat civilizaţia Europei creştine şi, prin extensie, statura sufletească a omului modern. E un cerc vicios de proporţii globalizante, pe care nu-l putem rupe decît conştientizîndu-l.
Îndărătul tuturor acestor fapte dizolvante se află, în ultimă analiză, o profundă criză religioasă. Omul şi-a pierdut reperele absolute, care-i consfinţeau existenţa; s-a desfăcut, cum zicea Antoine de Saint-Exupéry, „nodul divin” care lega lucrurile. Împotriva ordinii divine a lu­mii, autoritare şi ierarhice prin natura ei, care se înte­meia, creştineşte vorbind, pe comunitatea credinţei şi pe marea poruncă a iubirii, omul modern a instaurat o pseudo-ordine omenească, iconoclastă şi arbitrară, altoită pe idealisme sentimentale şi pe ideologii demagogice, fă­ră memorie şi fără transcendenţă. Totul se reduce, treptat, la un set de principii abstracte, în care perversiunea morală și ideologică se deghizează precum satana în „înger al luminii” (G. K. Chesterton: „Lu­mea modernă nu este rea. În anumite privinţe, este chiar mult prea bună. Ea e plină de virtuţi... care şi-au ieşit din fire şi pustiesc pămîntul... Lumea modernă e plină de vechile virtuţi creştine care au luat-o razna”****). 
Autoritatea autentică atît spirituală, cît și seculară se impune prin prestanță, nu prin forță. În ordinea creștină, ea ține de „simfonia” dintre Cer și pămînt. Cînd Dumnezeu este alungat din cetate, principiul însuşi al autorităţii se surpă sau se perverteşte. „Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr”; cînd însă Lumina lipseşte, nu rămîn decît „faptele cele fără de roadă ale întunericului” (Efeseni 5, 9-11).


Răzvan CODRESCU


* Teodor Baconsky, Iacob şi îngerul. 45 de ipostaze ale faptului reli­gios, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 156 
** Cf., pentru o sintetică radiografie critică a problemei, William Lind, Andrei Dîrlău, Irina Bazon (coordonatori), Corectitudinea politică: „religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale, Editura Rost, București, 2015 (în curs de reeditare). 
*** Un Roger Garaudy (euro-marxist vindecat doar pe jumătate) scria în fruntea cărţii sale Les mythes fon­dateurs de la politique israélienne – 1996 (tr. rom.: Miturile fonda­toare ale politicii israeliene – 1997), în jurul căreia s-a făcut un enorm scandal: „După ce, mai bine de jumătate de veac, mi-am pu­bli­­cat lucrările la cei mai mari editori francezi, astăzi sînt obligat să editez în samizdat această antologie a ereziei sioniste, deoarece, din 1982, am violat un tabu: critica politicii israeliene, apărată de scelerata lege Gayssot-Fabius din 13 iulie 1990, care reintroduce în Franţa delictul de opinie, ca pe vremea Celui de-al Doilea Imperiu, înlocuind printr-o lege represivă lipsa de argumente” și impunînd „gîndirea unică şi terorismul intelectual”. Prin Ordonanţa de ur­genţă 31/2002, a guvernului Năstase, și prin Legea 217/2015, clocită de liberali și promulgată de președintele Iohannis, România a apucat aceeași cale, mai ales la presiunile unor cercuri evreiești din țară și din străinătate. 
**** Cf. şi Monica Papazu, „Ispitele «iubirii»” (în Puncte cardinale, anul VIII, nr. 10/94, oct. 1998, p. 1).