duminică, februarie 18, 2018

DREPTUL DE A GÎNDI

SUMARUL BLOGULUI 


Iată că astăzi partizani ai valorilor europene se simt ofensați și îi atacă pe toți cei care nu îmbrățișează orbește tot ceea ce vine din Vest. Dacă îți pui cumva vreo întrebare legată de adopțiile valorilor și culturii vestice, imediat ești catalogat de poliția gîndirii drept retrograd, primitiv, sectar, antieuropean, mistic. Nu mai ai voie să gîndești... Gîndirea liberă este arestată! În mod ciudat toate aceste etichete seamănă cu cele aplicate de bolșevici: criminal, bandit mistic, dușman al poporului etc. Înainte se afirma neîndoielnic faptul că lumina vine de la Răsărit, de la est, adică de la Moscova... Acum se pare că înlocuim această lumină tenebroasă cu lumina care vine de la vest, adică de la Bruxelles și Washington. Este oare această lumină la fel de tenebroasă? 
  
Nu este dreptul meu – acela specificat în Carta Drepturilor Omului – de a încerca să disting, să judec dacă ceea ce adopt este o valoare sau o non-valoare, dacă valorile sau pseudo-valorile care mi se propun sînt adecvate sau nu sistemului de valori, zestrei culturale a acestui popor? Pseudo-valorile sînt niște idei și concepte care au pretenția de a fi valori, dar sînt departe de a putea fi definite ca atare, deși acum se încearcă, prin tot felul de mijloace, înscrierea lor în rîndul valorilor reale, perene ale omenirii. Problema cu care ne confruntăm astăzi o reprezintă limitarea accesului la istoria și cultura poporului din care facem parte, prin tot felul de mijloace mai mult sau mai puțin coercitive. Unul dintre cele mai importante mijloace îl reprezintă instituțiile chiar statului; de exemplu, acestea impun anumite programe de învățămînt sau anumite manifestări „culturale”. Astfel, mi se rupe cordonul ombilical cu Dumnezeu, cu zestrea mea culturală, și în schimb, prin toate mijloacele, coercitive și mai puțin coercitive, mi se impune un nou sistem de valori, o nouă cultură, adică mi se smulg rădăcinile din suflet, mi se amputează o parte din suflet și mi se impune în loc un suflet și un fond care-mi sînt străine. De exemplu, imaginea vampirului transilvan în care a fost transfromat Vlad Tepeș în Occident se potrivește mult mai bine walkiriilor occidentale decît specificului, adevărului istoric și credinței acestui popor.  
De ce spun mijloace coercitive sau mai puțin coercitive? Cînd vorbesc despre mijloace coerctive, nu mă refer la cele de tip militar, ci la șantaj economic, așa cum s-a petrecut în cazul Greciei. Nu adopți setul de legi care ți se cere, se închide robinetul. Elitele noastre au lăsat locul unei clase politice caracterizate de oportunism și lichelism, care, în schimbul susținerii externe, este deseori gata să adopte anumite măsuri favorabile culturii și intereselor străine, de pildă acordarea anumitor privilegii firmelor multinaționale occidentale în dauna firmelor autohtone. Îmi veți spune: ce este rău în asta? Aceste firme sînt de fapt niște cai troieni care vin cu propria lor cultură, pe care o promovează atît în interiorul firmei, în rîndul angajaților, cît și în exterior, în rîndul populației care consumă produsele firmei respective, fie că este vorba de un consum alimentar, ca in cazul Mc Donald’s sau Coca Cola, fie de programe sau jocuri pe computer.  
Cînd vorbesc despre măsuri mai puțin coercitive mă refer simplu la soft power, puterea de a seduce mințile și inimile. Acest soft power pătrunde atît prin cultura firmelor multinaționale, pe care acestea o promovează peste tot în lume, cît mai ales prin mass-media, prin filmele, cărțile, jocurile video propuse. Această stare de fapt este posibilă deoarece majoritatea canalelor mass-media sînt fie deținute de trusturi occidentale, fie de simpatizanți ai acestora. Putem evalua singuri, de pildă, cum o firmă precum Coca Cola a impus o anumită imagine a lui Moș Crăciun peste tot în lume. Să privim numai cum s-a impus la noi în ultimii ani sărbătoarea St. Valentine’s Day din 14 februarie, bietul mucenic al Bisericii primare, a cărui viață o ignorăm cu toții și pe care cultura sau incultura occidentală a transformat-o într-o sărbătoare a dragostei prea adeseori lascive. Sfîntul Valentin a fost martirizat pentru că a cununat creștinește o pereche de tineri, deci nu i-a încurajat să trăiască în desfrînare. Cum putem face din sărbătoarea lui o sărbătoare a desfrîului? Să nu uităm iarăși felul în care s-a impus în ultimii ani Halloween-ul chiar și în grădinițe! În Occident, pe 1 noiembrie catolicii sărbătoresc Ziua Tuturor Sfinților, iar noi la inceputul lui noiembrie sărbătorim Ziua Morților și facem pomenire pentru morții noștri. Ce legătură au acestea cu vrăjitoria?!  
Cine nu își amintește astăzi de filmul serial Dallas, care a avut drept scop să introducă cultura și valorile americane în casele noastre... Filmele care fac propagandă LGBT au exact același rol, de a ne reseta creierele și a ne schimba modul de a gîndi și de a privi lucrurile, urmărind în final schimbarea paradigmei sociale, redefinirea normalității. Cercetătorii au demonstrat că imaginile sînt printre cele mai convingătoare modalități de a ne inocula o nevoie pentru un anumit produs sau patimă și reprezintă cel mai bun canal de promovare a ideilor, pentru că ele acționează atît la nivel conștient, cat și subconștient. În timp ce urmărește imaginile de la televizor, creierul devine pasiv, nu mai gîndește, ci primește ceea ce vede. În acest scop s-a inventat televiziunea. Există un nivel de informație comunicată și preluată în mod conștient, dar și un alt nivel în care este comunicată subconștientului. Să nu uităm că se spune că imaginea rămîne pe retină și se stochează undeva în memorie, astfel că, vrînd-nevrînd, ne influențează. Există chiar studii făcute de către criminaliști cum ar putea descoperi criminalii în funcție de imaginile rămase pe retina victimei. Copiii noștri sînt expuși la imagini încă de la vîrste foarte fragede, ei avînd acces la i-pod-uri și i-phone-uri, precum și la console de jocuri. De cele mai multe ori, jocurile respective conțin scene violente. Nici chiar desenele animate din zilele noastre nu mai sînt atît de inocente precum erau în anii 1990, ci multe dintre ele sînt folosite în același scop, de a promova valorile și cultura occidentală și a le inculca copiilor noștri încă de la vîrste fragede. 
Astfel, televiziunea si internetul au permis sistemului de valori occidental să pătrundă mai adînc pe plan internațional decît era posibil înainte. Gary Dean atrăgea atenția ca site-urile de pe internet sînt ca niște cai troieni, încărcate de concepte și valori. Aceste canale au permis răspîndirea valorilor occidentale în toată lumea, beneficiind de impunerea doctrinei circulației libere a informației.  
În perioada comunistă, dacă emiteai vreo judecată, erai ridicat de Securitate și declarat opozant al sistemului, acuzat de „uneltire contra ordinii sociale”. Acum mai avem puțin și inventăm și un aparat care să ne citească gîndurile! Mă întreb: oare vor fi arestați toți cei care gîndesc altfel? Aici se duce de fapt lupta, la nivelul controlului gîndurilor... Dacă nu te mai gîndești la Dumnezeu, se rupe legătura cu Creatorul și implicit cu harul divin. Dacă ți se șterge memoria culturii din care faci parte, ți se poate implanta în loc orice alt sistem de valori. 
Nu este oare dreptul nostru să judecăm dacă valorile respective ni se potrivesc sau nu, sau dacă sînt doar niște forme fără fond în raport cu sufletul, cu zestrea culturală a acestui popor? Nu este oare dreptul nostru să discernem între o valoare și o non-valoare? Să avem o grilă sănătoasă în funcție de care evaluăm valorile și le separăm de non-valori și de forme fără fond neadecvate culturii și istoriei noastre? 
În același timp, oare acest transfer de valori nu ar trebui să funcționeze în ambele sensuri? Adică dacă alții au dreptul să ne impună valorile lor, oare noi nu avem dreptul să le impunem pe ale noastre? Avem o diasporă suficient de mare, care ar putea să o facă... Deși chiar acest sistem de muncă pendulară care s-a dezvoltat și perfecționat în ultimele decenii poate funcționa ca un cal troian, adică oamenii expuși la un sistem de valori în exterior să îl adopte și să îl absoarbă, introducîndu-l puțin cîte puțin în țară. Și aici din nou se pune problema culturii, a rădăcinilor, a discernămîntului. Dacă încontinuu ești batjocorit pentru faptul că ești român, așa cum s-a încercat timp de cîteva decenii printr-o amplă campanie de presă occidentală, ajungi să te delimitezi de zestrea ta spirituală și culturală, de credința ta și de trecutul tău istoric, ajungi să îți renegi rădăcinile. Se lovește la ora actuală în Biserică pentru că este singura instituție care mai vorbește de suflet, amintindu-ne că omul are și partea aceasta spirituală, și care mai promovează anumite valori morale. Biserica este singura care ne mai amintește de cultura și istoria noastră, singura în care nu îți este rușine că ești român... 
Se pare însă că sistemul nu are nevoie de oameni care să se gîndească la altceva decît la imaginile pornografice, să se exprime cît mai lapidar folosind un limbaj cît mai lasciv și să acționeze cît mai violent și impulsiv... Omul redus la statutul de dobitoc este omul cel mai ușor de controlat și manipulat. Devii ceea ce privești, ceea ce citești. Hrana pe care i-o dăm sufletului nostru este cea care ne zidește în interior. 
Efortul nostru trebuie să fie acela de a construi o Europă bazată pe valori perene... Nu cred că Europa poate fi reprezentată de invazia musulmană, nici de ultimele vrăjitoare vînate în Germania pentru că au fiert o tînără într-un cazan, nici de lobby-urile LGBT care încearcă să își promoveze punctul de vedere și patima în întreaga lume, pentru a transforma o minoritate anormlă în majoritate normală...  
Oamenii au dreptul să aleagă, drept pe care trebuie să îl respectăm cu toții, dar nu au dreptul să impună valorile lor celorlalți. Înțeleg ca minoritățile să aibă drepturi, dar, de exemplu, dacă creștinii își proiectează un film sau au o manifestare proprie, imediat sînt acuzați de fanatism religios, sectarism, prozelitism, propagandă religioasă, așa cum s-a întîmplat cînd niște prieteni ortodocși și catolici au mers în Franța să cînte colinde la un azil de bătrîni. Au fost dați afară chiar de directoarea azilului, pe motiv de propagandă religioasă! La ultimul meu loc de muncă din Franța, în cadrul unei universități, era o rușine să fii creștin. Creștinii erau batjocoriți și se făceau glume pe seama lor, în schimb era apreciat în mod deosebit un transsexual care cîștiga mulți bani din spectacole.
Caii troieni pătrund în casele noastre în mod subtil: printr-un film la televizor, printr-o muzică, printr-o băutură precum Coca Cola, printr-o pereche de jeans sau printr-un pachet de chipsuri... De ce credeți că actorii și cîntăreții cîștigă atît de bine? Pentru că sînt ambasadorii care promovează cel mai eficient sistemul de valori și, în același timp, de non-valori occidental. Toate acestea ne schimbă în timp, pe nesimțite, modul de a gîndi și de a acționa, ne schimbă cultura… Noi putem juca un rol pasiv sau activ, depinde de alegerea noastră. În 2001, scriitorul Mario Vargas Llosa publica un eseu intitulat Cultura libertății, în care argumenta faptul că fiecare dintre noi sîntem liberi să ne formăm o identitate culturală, deci numai de noi depinde cum ne construim cultura, ce fel de valori acceptăm şi ce moștenire lăsăm generațiilor viitoare.

Raluca PRELIPCEANU

vineri, februarie 16, 2018

EXERCIȚII DE RĂBDARE PE FACEBOOK

SUMARUL BLOGULUI 
   
  
DESPRE „CAZUL” ANDREI PLEȘU*
  
Șt. P.: D le Codrescu. E o dreptate in ce spune aici**, dar f mica. NU E nimic nou in peisaj, dreptcare nu e nimic de mirare aici nici de ras. Eu zic ca nu trebuie invinovatit nimeni la modul asta. Limbajul denota contextul (politic, economic etc) și spiritualitatea aleasa de fiecare, sau care i s-a inculcat. Plus ca, ca sa fi un om cumsecade sau ajungi rau ori igorant e necesar neaparat sa stai bine cu limba respectiv cu limbajele (eu de ex nu pun meniurile din Windows sau din softuri in lb romana, ptr ca mai mult ma incurca). Eu cred ca textul de mai sus e si putin rautacios. Poate fi scris de un literat super, dar care e doar literat, si atat (om e? crestin e? Ce bine a facut la viata lui?). Si inchei cu un citat din sf Ioan Hrisostom peste care am dat zilele astea. Ce e omul? Se zice ca a cela care e dotat cu ratiune, intelegere etc. Nu, nu acela e omul. Om e Iov. Ce zice Biblia despre Iov? Si era bun si drept etc. (Anexa: De vina e (si) sistemul care vrea sa scoata destepti printr un curiculum educational utopic, care mai mult face pe om a se scarbi. Despre efectele distrugatoare ale mincino-educatiei moderne vedeti cartile de la ed.anacronic. Concluzie anexa: Nu e de ras, ci e de facut ceva constructiv.).
   
Răzvan Codrescu: Nu-i nici în primul rînd de rîs, nici în primul rînd de plîns, ci în primul rînd de luat seama. În ce-l privește pe autor, nu pot să vă spun cît de creștin este și nici tot ce-a făcut exact la viața lui (astea-s lucruri pe care numai Dumnezeu le știe cu adevărat și fără rest), dar știu că a scris o carte despre îngeri și alta despre parabolele lui Iisus, că e un mînuitor neîntrecut astăzi al limbii române și că, spre deosebire de alții, știe ce vorbește, nu vorbește ce știe. Mărturisesc că am și polemizat cu el (dacă sînteți curios, puteți vedea în noua ediție din Spiritul dreptei, care trebuie să apară chiar zilele astea), dar l-am și citat cu recunoștință uneori (iată o mostră: „Apartenenţa la o naţiune sau alta e un dat providenţial, aşa cum sînt culoarea ochilor, statura şi tot ce alcătuieşte identitatea noastră particulară. Ca atare, această apartenenţă are un sens şi creează o răspundere. Nu te naşti întîmplător într-o anumită naţiune: există o marcă destinală în această împrejurare, există o comunitate istorică cu ceilalţi, există, mai ales, formidabila comunitate de limbă care leagă, în adînc, pe toţi utilizatorii ei. Şi există un rost al fiecărei naţiuni în istoria lumii care, neîmplinit, lasă vacantă o porţiune importantă a acestei istorii. Identitatea naţională e un fapt de la sine înţeles, care lucrează în noi clipă de clipă. Naţiunile sînt o realitate foarte puternică încă şi diversitatea lor e «sarea pămîntului». [...] Problema nu este a abandona sau a eluda tema naţiunilor, ci de a o pune la locul ei, fără emfaza secolului al XIX-lea, fără idolatrie, fără obsesia confruntării duşmănoase şi a supremaţiei exclusiviste. Asumarea identităţii naţionale trebuie, cu alte cuvinte, să ia chipul unei ofensive a creativităţii...” - Despre îngeri, ed. 2003, pp. 169-170). Sigur că dvs., om deștept și creștin căruia nu-i tremură măsura, toate acestea vi se pot părea niște banalități, dar unui prost și unui creștin imperfect ca mine i s-au părut de oarecare folos. Încolo, desigur, știți dvs. mai bine și mă sfiesc să vă contrazic (mai ales că mi-ați făcut onoarea de a-mi fi prieten virtual). Iertați, dacă se poate!
  
Șt. P.: Mda, taica Pleșu. Frumos scrie despre națiuni etc. Insa expresia „suprematie exclusivista” e extrem de periculoasa si manipulatorie (bine un ex al acesteia sa zicem e fenomenul terorist ai carui membri se cred luna si stele), dar indeamna subliminat la relativis. Adica hai sa nu credem cine stie cine, suntem si noi ca toti ceilalti. NU. Moralmente, de ex, Romania sta mai bine fata de Canada, sa zicem, unde educatia curviilor a cuprins sistemul educational. Si inca: Cartile lui Plesu despre Ingeri ai Parabole au bazaconii si erezii chiar nu putine. Nu am vreme acum, dar recomand a se citi. Sa fim bine inteles, Plesu are multe merite, dar nu e teolog, e varza la cap asta. Noica cel putin era rezervat, discret, un Eliade la fel, nu se dadea teologi. Insa mandria de tip sorosit a d lui Plesu l-a dus la a „teologhisi” cu felurite bazaconii. 

Răzvan Codrescu: Să fie un efect colateral al soroșismului? La asta nu mă gîndisem, mai ales că acel curs despre îngeri îl ținuse inițial pe la începutul anilor 90... Dar iată, de aceea e bine să ai prieteni virtuali deștepți și bine așezați în credința lor, care una-două te lămuresc cum stă „subliminal” treaba, indiferent care ar fi ea. Vă rămîn încă o dată îndatorat și nu mă mai satur de spectacolul pe care-l oferiți (gratis, numai din mărinimie creștină). Deja mă simt trăitor într-o țară mai sigură (în Canada nu știu cum o fi, că nu bat pînă acolo). Eu, în locul dvs., m-aș apuca să scriu cărți, ca să nu se risipească atîta deșteptăciune, ci să se transmită și generațiilor viitoare (care altfel există riscul să creadă că România n-a avut în trecutul ei decît niște bieți relativiști ca Eliade, Noica și „taica” Pleșu). Vă mulțumesc că existați!
  
Șt. P.: Soroș a venit în anii 90 pe la noi, cand si-a adunat ucenicii. Despre ce vorbim? Iar Plesu, direct sau nu, doar prin ONGul lu Soros sau si direct, e , sa zicem, pe duhul lui Soroș. Pe care, stim bine, il si apara de atacurile contra lui din presa etc (vedeti interviurile la TV cu Plesi pe tema). D le Codrescu, aici chiar o dati pe abureli. Am zis eu ca Noica etc sunt bieti relativisti? Ok, am implicat putin lucrul asta. Sunt relativisti da, la capitolul credinta crestina. Pr Steihardt, care laprecia pe Noica teribil, il numea crestin intelectual fara Biserica. Pur si simplu. Cred ca daca il intrebai ce a vrut sa spuna, urmau felurite balbaieli sau un adevarat studiu de caz pe tema. Dar era de ajuns atat. Pt mine. Unde am vadit eu eu f ca ofer spectacole gratis si nu din marinimie crestina? Cand eu m-am angajat in dialog tocmaipe marinimie sau linie crestina? (ca editor si traducator de carte crestina, si cu studii in domeniu, ce pot face altceva?) . Deci carti am scris, chiar daca in forma traducerilor, unde am si prefete, daca tot ati pomenit. Da, taica Plesu te invata, sa vorbesti, sa mananci (vezi art magistral despre mancare!), sa citesti, dar nu te invata sa traiesti bine, crestineste, CA UNUL CARE A RECUNOSCUT PUBLIC ca nu practica Ortodoxia, fiind doar botezat si atat (vezi interviul cu Iosif Sava). Deci, Plesu nu e instanta morala (sau moral crestina), nici de teologhisire. A ca se pricepe la bunele moravuri seculare, dupa manualele de buna purtare frantuzesti si altele asemenea. 

Răzvan Codrescu: „Ehei, cum le spui matale, bobocule, mai rar cineva!”. Nu trebuie să vă chinuiți să-mi explicați: am înțeles pînă și eu că la dvs. deșteptăciunea și clarviziunea creștină sînt două fatalități care se întrec una pe alta. Cred că numai umorul (voluntar sau involuntar) le bate. (Eu chiar mă gîndisem să inaugurez, cu acceptul dvs., o rubrică intitulată: „Să rîdem și să ne deșteptăm cu Șt. P.!”...) De ce Dumnezeu aglomerează atîtea daruri în cîte cineva, iar pe alții îi lipsește complet de ele, probabil că dvs. ați ști să-mi explicați cu toată competența teologică. Mă bucur, în orice caz, că editați și traduceți cărți, pentru că de la a edita și a traduce la a scrie efectiv nu-i decît un pas (mai ales cînd ți-ai făcut mîna cu atîtea prefețe). Am, în felul acesta, o îngrijorare mai puțin. Eu – fiind și prost, și incompetent, ratat atît ca autor, cît și ca editor – nu sesizasem nici o erezie în cărțile d-lui Pleșu, dar acum am înțeles cît e de primejdios (via Soros) și că unde-i creștinism nu-i tocmeală! Uite-așa ne-au aburit sorosiștii ăștia, de-am ajuns să îmbătrînim degeaba! E clar însă că viitorul e pe mîini bune și că, eventual sponsorizată de d-l Becali, deșteptăciunea ortodoxă va triumfa pînă la urmă la sate și orașe (pe internet e numai începutul). Putem de-acum trăi și muri liniștiți! Și pe limba noastră, indiferent cum am stîlci-o. 

Șt. P.: E ultimul comentariu/raspuns care-l mai scriu la postarile dumneavoastra: precum ati aburit-o groaznic cand ati zis ca va puteti pune fara probleme cipul cel de pe urma oriunde in trup, si ca veti continua sa fiti bun crestin, tot asa o aburiti si acum (that is enough!) sdrept care, va urez - fara ironie zic - sa aveti parte de Crestinismul necipat (nici indracit nici intelectulist) traditional, cu prisosinta, si, pe cat o da Dumenzeu, nadajduiesc sa scapati, pana in sfarsit, de „spalaturile” pseudo filosofice si teologice post moderno-soroșiste, in care va complaceti din belsug. Si zic asta de dragul celorlalti mai mult care tind sa se imbete cam mult cu texte „codrene” de folos. orice alte discutii le primesc doar pe chat ul privat. 
  
Răzvan Codrescu: Păcat că sînteți mai puțin răbdător cu mine decît eu cu dvs.! „Unde e iluziile mele, care le-am avut?!”... Cum-necum, lumea merge înainte. Poate că e într-adevăr mai bine ca deștepții să-și vadă de deșteptăciunea lor, iar proștii de prostia lor. Eu nu mi-aș fi iertat niciodată o prietenie care „să vă cauzeze”. D-lui Pleșu – dacă am să-l întîlnesc vreodată, pînă să ne cipuiască ăștia – am să-i atrag atenția că e sorosist și eretic. Dumnezeu să vă dea sănătate (că de altceva nu păreți a avea nevoie). 


DESPRE SERIALUL „LAS FIERBINȚI”
  
[...] 

P. F.: Acest serial scoate în evidență tot ce e mai rău din poporul român. Că sunt cetățeni care seamănă cu personajele din film, e adevărat. Dar nu poți pune o pecete și să spui că toți românii sunt așa. Nu e unul care să muncească în acest serial, toți sunt șmecheri, bagaboante, bețivi, reduși mintal. Avem și dintre aceștia, nu zic, dar nu suntem cu toții așa ! Se spune de obicei că din filmele bune “înveţi ceva”. Ce ar însemna acest lucru mai exact? Cred că “învăţarea” trimite la toate acele aspecte afective şi emoţionale, “un film bun” accentuează şi potenţează toate mecanismele: mecanismul reveriei, cel al proiecţiei, al identificării, cele ale visului. Ce vedeți din toate acestea în serialul cu pricina ?!
   
Răzvan Codrescu: Învățăm că sîntem în prea mare măsură ca în film și că ar trebui să ne luăm seama, nu să ne mințim „patriotic” pe noi înșine.
  
P. F.: Cine se simte așa, să-l urmărească cu plăcere. Nu e nevoie să ne mințim ,,patriotic" dar nici ,,antiromânește". 

Răzvan Codrescu: Dacă e ceva „antiromânesc”, atunci e chiar cruda realitate. Eu mă trag, după tată, de pe lîngă Videle, iar după mamă, de pe lîngă Urziceni, am copilărit în mahalaua bucureșteană a Pantelimonului și mi-am făcut stagiul ca profesor la Zimnicea, deci pot să confirm pe deplin trista autenticitate a lucrurilor. Pentru păcatele noastre (că altfel nu pot să spun), aici „se fac cărțile” României de vreo 70 de ani încoace (Ceaușescu, Iliescu, Băsescu, Dragnea – et comp.), fie că ne place, fie că nu.
  
M. M.: Din pacate dl Codrescu Razvan cred ca vorbiti in cunoștiință de cauza si e trist ce spuneti. La fel cum.am mai spus mai sus satul transilvan diferă mult fata de ce vad eu in acest film . 
  
P. F.: Diferă și de satul moldovean. 
  
Răzvan Codrescu: E adevărat, deși are și acela, în alt „stil”, trista lui „originalitate”. Aici însă, în Muntenia sudică, e varianta rurală a lumii lui Caragiale. Tarele sînt mai vechi (nu vorbea Petre Țuțea de „ilfovită”?), dar s-au radicalizat treptat sub comunism. În copilăria mea, pe la începutul anilor '60, încă nu era chiar așa: mai persista ceva din latura bună a lumii Moromeților (oricum, și ea „exotică” pentru ardeleni). Astăzi totul s-a „mahalagizat”, mai ales în jurul unui București el însuși problematic. Osmoza de „mitocănie” rurală și „mahalagism” urban, de mioritism și miticism, pe fondul vicios creat de comunism (și perpetuat de neocomunism), a dus la tragicomedia socio-umană redată în „Las Fierbinți”. 
  
[...] 

Z. B.: Promovarea prostiei si vulgaritatii ! Chiar crede cineva ca un sat intreg e plun de prosti si ...smecherasi ? Dar protv ul asa vrea sa ne ...educe !
   
P. F.: Ați exprimat esențialul, aș mai adăuga și o vădită propagandă progresistă (antiromânească și anticreștină).
  
Răzvan Codrescu: Ne place mereu să ne refugiem în idealisme (mai mult sau mai puțin sentimentale), evitînd să admitem cu reponsabilitate realitatea crudă și să o înfruntăm cu luciditate critică, iar realitatea devine din ce în ce mai agresivă și mai monstruoasă (uitați-vă cine a ajuns să ne conducă!). Eu nu zic că nu sînt și multe (prea multe) rele care vin din afară, dar răul cel mai mare stă în noi înșine, iar pe acesta nu doar că nu sîntem în stare să ni-l exorcizăm, dar preferăm să ne prefacem că nici n-ar exista! Iar cînd ni-l arată cineva cu degetul, într-o formă sau alta (reportaj documentar, comedie, pamflet etc.), acela devine musai „antiromân” și „anticreștin”.
  
Z. B.: Oricat ai fi de...nu pot accepta ca un sat intreg , este asa de pornit pe ...capatuiala cu orice pret , de o prostie , vulgaritate si obscenitate asa cum il prezinta acest serial ! Avem (ca tot omul) pacatele noastre , dar acest serial aduce jignire omului de la tara , cati au mai ramas , mai mult cu batrani (ori aici sant numai tineri) !De gustibus !
   
Răzvan Codrescu: Arta și realitatea se intersectează, dar nu se confundă. E o discuție care se tot poartă la noi de la Caragiale încoace, pe un fond - din păcate, mereu înnoit - de insuficiență culturală. Nu vă faceți un serviciu cu astfel de „considerații” primitive. Dar este și acesta un nărav al lumii românești: să creadă că n-are nevoie de cultură pentru a se pronunța despre orice. 
  
[...] 

M. M.: Va invit la bunica mea in satul de langa Deva si va garantez ca nu o sa gasim astfel de personaje care sa fie determinante pt intreg satul . Generalizarea este cel mai gresit lucru pe care il putem face. Eu cred ca dl Codrescu Razvan a rezumat foarte corect dilema mea legata de serial "E România regățenească de Cîmpia Dunării, lumea Moromeților, într-adevăr stranie pentru un ardelean..."
  
C. E. P.: Dl M. M., cred că idealizați un pic satul ardelean.
   
M. M.: Eu cred ca nu . Are si satul ardelean tarele si problemele lui dar nu cred ca filmul asta il prezinta realist.
  
C. E. P.: Nici satul regățean nu arata așa rău ca in film
  
M. M.: Din cate am inteles de la prietenii mei Catalin Mares si Codrescu Razvan e chiar asa.

Răzvan Codrescu: Nici o ficțiune nu redă întocmai realitatea. E totuși un film artistic, nu un film documentar. Mă tem însă că, pe alocuri, „viața bate filmul”... 
  
[...]
  
M. Ș.: Problema mea cu PRO - TV-ul e ca in general, are grija sa ingroseze tusele negative, sa sublinieze uratul si vulgarul...
  
Răzvan Codrescu: Aveți scăpare pe cîteștrei Antene, pe România TV etc. (nici Dan Diaconescu nu cred că și-a spus ultimul cuvînt). Fiecare se uită la ce-i place. Sau nu se uită, ca să rămînă deștept. Trăim, totuși, într-o lume liberă, neamul stă să-și ia zborul, intelectualii redutabili sînt în (auto)lichidare, de gestiunea adevărului vă ocupați dvs., cu Dumnezeu sîntem (tot bunul român știe!) într-o relație specială... Care-i problema? Ar fi și penibil să ne temem acum de niște saltimbanci! Și dacă ne îngroașă și ei acolo, ca să facă un ban, urîtul și vulgarul, ce? Nu sînt ale noastre? Nu sîntem mîndri de ele? Numai să nu ni le fure, ca Soros și ca multinaționalele. că atunci schimbăm placa, punem mîna pe băț! 

Mica D.: E un soi de nostalgie a lui Pleșu.Personajele masculine seamănă cu Băsescu. De aia îi place intelectualului de Pleșu, serialul. 

Răzvan Codrescu: Nu mîrla, desigur, e problema noastră, ci Andrei Pleșu... Mirla o suportăm noi, cu intelectualii ne e mai greu! Asta e treaba pe care au lăsat-o comuniștii neisprăvită: nu i-au eradicat pînă la capăt pe intelectualii ăștia insuportabili, ca să fi rămas numai noi, neintelectualii patrioți și deștepți, pe care nu ne mai cuprinde internetul!
  
Răzvan Codrescu: Mică, dar foc de deșteaptă! Și, vorba lui Caragiale, cu „tăria opiniunilor”... (Oare era Mița sau Mica Baston?)
  
Mica D.: Opiniuni. Mai ales dacă nu jignim.
  
Răzvan Codrescu: Aha! (De jignire nici nu poate fi vorba. Pe d-l Pleșu nu-l poate jigni decît cineva de același calibru.)

I. I.: În jigniri, văd că dvs sunteți maestru. Și nici măcar nu aveți haz. 
  
Răzvan Codrescu: Mic puseu de intelectualitate... Hazul e la dvs.; eu rămîn cu necazul.  

I. I.: Eh, lăsați! Subiectul era despre jigniri fără nicio noimă. 

Răzvan Codrescu: Nu știu dacă am înțeles exact, dar m-am prins cît de cît. Mai mult... ce să te-aștepți de la un monstru virtual care vînează pe Facebook oițele năzdrăvane ale neamului?!
  
* Am păstrat întocmai ortografia și punctuația diferiților comentatori (din păcate, scriem încă și mai prost decît vorbim), dar am ales să nu le dau numele, ci să-i indic doar prin inițiale. Dacă ai un pic de răbdare cu ea, stupiditatea „ortodoxistă” poate vădi savori nebănuite.
** Este vorba de un text („Neologismele...”) al d-lui Andrei Pleșu, apărut în ziarul Adevărul și reprodus pe pagina mea de Facebook (a se vedea fotografia de mai jos).

 

miercuri, februarie 14, 2018

S-A STINS DOCTORUL PUIU STOICULESCU

SUMARUL BLOGULUI 
  
  
Editura Christiana împărtășește cu familia îndoliată tristețea plecării dintre noi, în noaptea de 12 spre 13 februarie, a medicului și scriitorului PUIU STOICULESCU (n. 1925, Caracal). 
La Editura Christiana i-au apărut următoarele cărți: Omul şi criteriile/ Man and criteria, ediţia a doua revă­zută, cu traducere în limba engleză de Carmen Paţac, 2012 (prima ediţie, numai cu textul în limba română, apăruse în 2007, la Editura Universalia din Bucureşti); Ăsta sînt eu. Istorii personale, 2013; Diogene pe creste și prin poieni, 2014; Post Diogene. Tot eu sînt ăsta!, 2015. Avea în pregătire un nou volum: Sobrietate șugubeață.  
Dumnezeu să-l odihnească în  pace.



   










„Ăsta sînt eu! Gîndesc şi vi­sez tot timpul. Sînt singurul meu stăpîn şi servitorul conşti­inţei mele” (Dr. Puiu Stoiculescu) 

„Cărțile doctorului Puiu Stoiculescu sînt primul rînd un pariu cu sine în­suşi al autorului, «în răscumpărarea timpului pierdut», cum îi place să spună: reflecţii din «viul vieţii» ale unui om de formaţie clasică, preţuitor al culturii şi al artei îndeosebi (mai ales în aria muzicală şi plastică), dar şi al gîndului întors asupra lor, fără ambiţia siste­maticităţii (pe care cine o caută cu tot dinadinsul, o poate găsi totuși în eseul său Omul şi criteriile) sau a elaborării calofile (medi­cului Puiu Stoiculescu îi place să respire aerul cultural şi să dialo­gheze pe temele cele mai variate, dar nu-şi propune să uzurpe lo­cul scriitorului sau al filosofului, deşi are destule afinităţi intime şi cu unul, şi cu celălalt). [...] Dincolo de toate, dr. Puiu Stoiculescu ne aduce aminte de vre­mu­rile bune în care medicii erau şi profesionişti de nădejde, şi oameni cultivaţi, ba chiar creatori în ordinea cul­turală...” (Răzvan Codrescu)


    












O schiță satirică din volumul 
Ăsta sînt eu. Istorii personale (2013)

MUŞTELE

Muştele sînt fiinţe umane, ca şi noi oamenii. Au picioa­re, mîini (aripi), mănîncă, simt frică ş.a.m.d.
Cînd este vorba de cîini, aceştia sînt protejaţi, chiar dacă te muşcă mortal sau turbezi, în timp ce muştele nu sînt protejate de nimeni. N-am auzit de vreo asociaţie pentru pro­­tecţia muştelor, în comparaţie cu atîtea asociaţii de pro­tecţia cîinilor sau pisicilor.
Toată lumea omoară muşte fără nici o jenă sau părere de rău. Mai mult decît atît: omorîrea lor se face bestial, de re­gulă cu pliciul, care, dacă respectăm proporţiile, la om ar echi­vala cu un meteorit gigantic care i-ar cădea peste casă.
Aşa cum Uniunea Europeană a cerut europenilor ca tăie­rea porcilor să se facă fără stres sau găinilor să li se ofere spa­ţii adecvate, găzduire confortabilă şi tratament blînd, ca să nu fie stresate, m-am gîndit că şi muştelelor să li se ofere a­ceas­tă posibilitate de a le omorî fără a fi stresate. 
Nu numai pliciul, dar nici gazarea (se încuie camera în care se pune un spray ucigător) nu trebuie admise. Nu mai vreau un al doilea Auschwitz! 
Pentru a fi în spiritul celor preconizate de Uniunea Euro­peană, m-am gîndit că muştele trebuie să aibă parte de o moar­te blîndă, nestresată. Ce cumplit trebuie să fie în cre­ie­rul muştei (o fi avînd oare?) atunci cînd vine o bombă (aste­roid – pliciul) şi este strivită fără milă, fără a avea dreptul mă­car să se apere! 
Proiectul meu constă în a prinde muştele în hîrtii lipi­cioase (aşa ceva se obişnuieşte), dar nu să fie lăsate să moa­ră în chinuri, lipite de hîrtie, ci, după ce se lipesc, să fie scoa­se şi să li se injecteze un tranchilizant foarte activ, mor­tal, aşa cum se face cu condamnaţii la moarte în SUA. 
Pentru acest scop, am construit nişte seringi speciale, foar­te mici, de unică folosinţă, sterile. (Nu trebuie să le tri­mi­tem pe lumea cealaltă injectîndu-le şi microbi.) 
Doresc să produc o substanţă chimică care nu e dureroa­să, produce eu­forie (muştele sînt foarte sensibile la traume şi stresuri), du­pă care adorm iniţial în somn superficial, cu vise frumoase (că sînt aşezate pe nişte prăjituri), şi, în cele din urmă, muş­tele ajung să închidă ochii definitiv. 
Am în vedere că şi muştele sînt de o mare diversitate, mai ales dimensională; există unele foarte mici – musculiţe – şi altele foarte mari – muscoi. Pentru fiecare categorie de muşte tre­buie folosite seringi de injectare diferite ca dimensiune. Pen­tru musculiţe, voi crea nişte miniseringi, submilimetrice, cu un ac atît de sub­ţire, ce să mai spun de canalul intern, încît crearea lui re­pre­zintă o performanţă cel puţin egală cu unele piese create de NASA! 
Deoarece muştele nu ţin neaparat să meargă să se lipeas­că de hîrtia lipicioasă, voi crea nişte pompe speciale, şi ele variate ca dimensiuni, care vor sufla aerul către hîrtiile lipicioase (conducînd muştele spre hîrtie, aşa cum fac poliţiştii cu pietonii). 
O dată muştele ajunse pe hîrtiile lipicioase, vor fi scoase cu mare grijă, să nu li se rupă aripile – cum ar fi dacă unui om i s-ar trage atît de tare mîinile încît i s-ar scoate din încheieturi? –, apoi muştele ar fi aşezate pe nişte fotolii mi­nus­cule, de contenţie, pentru a li se injecta substanţa amin­tită. Bineînţeles că aceste fotolii ar avea dimensiuni diferite – nu poţi pune un muscoi într-un fotoliu de musculiţă...
Pe de altă parte, fo­toliile ar fi rabatabile, ca la dentist, ast­fel ca muştele să se simtă cît mai confortabil, să nu fie crispate sau anxioase în aştepta­rea injecţiei. 
Această abordare deosebită ar crea o nouă mentalitate şi o nouă eră tehnică, inclusiv cu multe noi locuri de muncă. Constructori – fabrici de chimicale, de făcut fiole, de făcut fotolii, chimişti, farmacologi (fiind vorba de dimensiunile variate ale muştelor, se va administra drogul pe kilocorp), tehni­cie­nii fabricii pentru pompele de suflat şi multe, multe anexe. 
Am putea crea filiale care în circuitul lor turistic ar putea expune pe viu tehnica adormirii muştelor, organizînd vizitarea facultă­ţilor adiacente, a fabricilor de seringi şi produse chimice. Ar trebui creaţi ghizi specializaţi în acest domeniu (alte locuri de muncă). 
Va fi implicată şi Uniunea Artiştilor Plasici, care să facă o mare statuie – Musca – la intrarea în Facultatea de Chimie, plus pictori care să picteze multe tablouri în care personajul principal să fie, bineînţeles, musca în diversele sale ipostaze: pe birou, pe cămaşă, pe halat, pe carne, pe pîine, în ciorbă ş.a.m.d. S-ar crea o nouă dimeniune plastică, în care perso­najul principal, musca, ar fi transfigurată în fel şi chip, s-ar putea crea mituri, maiouri cu musca pictată pe ele. 
Pentru ţară ar deveni o importantă sursă de venit, ar creş­te produsul intern brut cu cel puţin 10%, ar atrage simpatia multor ţări astăzi răuvoitoare, a băncilor, a numeroase companii na­­­ţionale şi internaţionale. 
Se ştie că musca, mult mai mult decît omul, produce niş­te sonorităţi excepţionale, bîzîitul, care ar putea fi şi sursă de inspiraţie pentru compozitori, dar şi pentru crearea de apa­rate sau instrumente de produs bîzîitul, de la cel al mus­cu­liţelor pînă la muscoi – ca la om: soprană, tenor, bas –, care ar îmbogăţi muzica, prin orchestraţie specială cu apara­te de produs bîzîitul, cum am menţionat. 
Lumea ar deveni, altfel, mai bogată din punct de vedere etic, moral, economic. Repet, s-ar crea fabrici de produse sin­tetice pentru adormirea definitivă (nu-mi place cuvîntul „omorîrea”), de seringi, scaune, fotolii, aparate muzicale; s-ar dezvolta turismul internaţional, dar şi, fapt foarte important, s-ar produce o schimbare radicală în arte: pictură, sculptură, muzică, de ce nu şi cinematografie, ceea ce ar schimba men­ta­li­tatea omenirii, îmbogăţind-o, realizîndu-se – cred că nu exagerez – o adevărată revoluţie, considerînd-o poate mai ma­re şi decît Revoluţia franceză din 1789. 
Sînt un om tenace, ambiţios, puternic, am realizat toate proiectele pe care mi le-am pus în cap pînă acum. Cred că şi de data asta voi reuşi!

Dr. Puiu STOICULESCU

marți, februarie 13, 2018

RIDENDO CASTIGAT MORES (LXX)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME


duminică, februarie 11, 2018

IM-BECALIZAREA CA MODEL EXISTENȚIAL

SUMARUL BLOGULUI 
  
   
ECCE HOMO?
  
Bietul Octavian Paler (Dumnezeu să-l odihnească), care – fără să fi fost nici el vreun îngeraș la viața lui – deplîngea încă de acum cîțiva ani, cu limbă de moarte, „im-becalizarea României”! 
Iată că între timp procesul s-a desăvîrșit, Gigi Becali (pardon, „d-l Becali”) ajungînd să treacă în ochii multora drept etalon de exemplaritate creștină și românească! Cineva, propunîndu-l deunăzi ca model, nu se sfia să-l numească Omul (cu majusculă)! 
Omul Românesc, nu-i așa (ca să reamintesc o formulă dragă lui Mircea Vulcănescu – martirul care probabil că se crucește în cer de ce am ajuns să „construim” pe jertfa lui)? Vai, cum ne mai merităm soarta de mahalagii caragialești ai Istoriei! 
Desigur, d-l Becali nu trebuie diabolizat, dar nici idealizat. Nimeni nu spune că n-are și părțile lui bune sau că nu-i mai puțin rău decît alții. De aici pînă la a-l propune ca model social sau moral este însă o distanță pe care numai lipsa românească de măsură și de discernămînt poate să o acopere. Pe acest fond al lipsei noastre de măsură și de discernămînt au ajuns penalii și analfabeții să aibă pîinea și cuțitul în România. Așa am ajuns țara imposturii absolute, de la vlădică pînă la opincă. 
Confuzia dintre SUCCES și VALOARE este marea problemă a lumii actuale. „Oamenii de succes” nu mai sînt „oamenii de valoare”, ci cei care reușesc „să șmecherească” vremurile. Iar noi tindem să ne alegem modelele nu dintre „oamenii de valoare”, ci dintre „oamenii de succes”. Discernămîntul axiologic – și în plan intelectual, și în plan moral, și în plan profesional – mai degrabă ne irită (cînd nu ne înfurie de-a dreptul). „Filosofia” noastră – pe limba d-lui Becali (care mărturisesc că și mie mi se pare simpatic uneori) – este cam aceasta: „Îmi bag p... în ea de valoare, dacă n-are succes!” (iar succes înseamnă, la nivelul acesta, popularitate ieftină și bani făcuți indiferent cum, din care „dă bine” să mai scapi cîte ceva și pe la milogi, ba chiar și pe la bieții... oameni de valoare). De aceea, dincolo de succesele sau de insuccesele individuale ale fiecăruia dintre noi, lumea se duce în jurul nostru de rîpă (galopant și ireversibil).  
„Morala fabulei”? Ce morții mă-sii (vorba d-lui Becali): cap avem, minte ce ne mai trebuie?!
  
Răzvan CODRESCU

P. S.
  
CÎTEVA PRECIZĂRI SUPLIMENTARE  
DIN RĂSPUNSURILE MELE 
LA COMENTARIILE DE PE FACEBOOK 

Dacă-mi spune ceva pilda evanghelică cu Zaheu vameșul? Sigur că-mi spune, dar am impresia că vă scapă sensul discuției. Aici nu-i vorba de a-i contabiliza lui G. B. păcatele, nici simpatiile sau antipatiile, nici relația sa personală cu Dumnezeu, ci este vorba de legitimitatea sa ca model (instrucție, educație, comportament, vorbire, cazier judiciar, prestație de politician și euro-parlamentar, pretenții auctoriale etc.).

„N-am știut că se vorbește numai despre lipsuri...”, glosează insinuant cineva. Nu se vorbește numai despre lipsuri, dar lipsurile respective îl împiedică să fie un model sau un ideal, iar aceasta o recunoaște în unele declarații el însuși, dovedind că are mai mult bun-simț decît laudacii lui care au pierdut măsura.

[Am reușit (poate pentru prima oară în 20 de ani), să-l supăr rău și pe prietenul Claudiu Târziu...] Nu-i neadevărată pledoria ta, dragă Claudiu, dar e în afara sensului discuției, care este una strict legată de pretinsa „exemplaritate” a personajului. Poate cineva să spună: „Dă ca Becali, dar nu înjura ca el!”. Sau: „Scrie cărți ca Becali, dar mai și citește cîte ceva!”. Și așa mai departe. Iar despre cum Îl vede Becali pe Dumnezeu sau Dumnezeu pe Becali, nu-i nici treaba și nici căderea noastră să ne pronunțăm.

Deci dacă nu e un model, cum chiar dvs. spuneți (și cum chiar și el recunoaște), atunci nu e un model și pace! Tot restul se poate discuta, inclusiv sub semnul simpatiei. Și n-am glumit cînd am spus că și mie mi-e simpatic uneori sau în unele privințe. Omului public de la noi nu i-ar strica să aibă generozitatea lui G. Becali (dacă ar avea și banii lui, că pînă să aibă din ce, nici el nu era prea generos), dar nu-i strică nici să fie educat, cultivat, definit profesional, lipsit de antecedente dubioase, toate lucruri pentru care G. Becali nu prea poate fi referențial.

Generozitatea este admirabilă (indiferent de resorturile ei), dar ea nu ține loc singură de alte însușiri necesare unui om exemplar, unui model (căci despre asta e vorba și nicidecum despre vreun rechizitoriu al personajului – că nu sîntem noi nici Justiție divină, nici Justiție pămîntească). Lăsați-l să fie în mod firesc ce este și nu încercați să-l prefaceți în ce nu este și nu poate fi!

Despre cum ne judecă Dumnezeu, Dumnezeu știe. Noi ne străduim, fiecare după puteri, iar G. Becali se străduiește și el (ceea ce nu-i deloc puțin lucru). Dacă despre preoți se zice în popor: „Fă ce zice popa, nu ce face popa!”, poate că despre G. Becali ar fi de spus: „Fă ce face Becali, nu ce zice Becali!”.

Sper că veți înțelege că n-am nimic nici cu dvs., nici cu d-l Becali personal, ci deplîng doar o anumită „criză a modelelor” într-o lume românească pe care cu toții ne-am dori-o mai puțin precară. Și în care avem cu toții de învățat unii de la alții – și din bune, și din rele.

Fiecare cu păcatele lui. Nici d-lui Becali nu i-ar strica puțină carte, nici d-lui Patapievici nu i-ar strica mai multă generozitate. Probabil că dacă d-l Patapievici ar fi „multimilionar”, iar d-l Becali ar fi „erudit”, raportul s-ar mai echilibra...

„Poate greșesc, dar trebuie s-o spun: idealul ar fi ca oamenii educati, cultivati, manierati să aibă sufletul domnului Becali”. Exact. Dar ideal ar fi și invers: ca „sufletul” d-lui Becali să fie mai „cultivat”, „educat”, „manierat”. „Modelul”, ca să-și onoreze exemplaritatea, trebuie să reprezinte în măsură cît mai mare idealul. De aceea d-l Becali nu este și nu poate fi un „model”. Ceea ce nu-i anuleză meritele, cîte le are.

[Cineva ține să mă atenționeze creștinește că G. B. „nu că se va mîntui, dar s-a și mîntuit deja”!] Cine-i pune în discuție mîntuirea?! Despre ce vorbim?! Discuția este dacă omul corespunde, prin datele lui personale, exigențelor unui „model” de existență, ale unui „ideal” uman, pînă la a fi prezentat drept... Omul (căci de aici a pornit totul). Restul e în afara discuției. Dacă n-ar fi existat acest puseu de idolatrie, nici prin gînd nu mi-ar fi trecut să abordez subiectul. În fond, nu-i vorba decît de un apel la măsură, iar nicidecum de vreun demers stigmatizant. Pentru mine (și cred că și pentru foarte mulți alții), pur și simplu „modelul uman” sau „omul ideal” arată/trebuie să arate altfel decît G. B. Punctum.

[Cineva a postat un video-clip în care G. B. „înjură un african”] Ehei, să-l auziți înjurînd un român! Dacă cineva caută un model în materie, atunci chiar l-aș recomanda (și eu am copilărit într-o mahala și știu să-i apreciez „virtuozitatea”). Aici erau însă în discuție alte pretenții, mult mai creștinești...

„Cea mai mare crimă a modernității este eradicarea gentleman-ului” (Adrian Papahagi, acum blocat de Facebook). N. Steinhardt ar fi zis: și a cavalerului sau a boierului. Triumful mîrlei – oricine și de oriunde ar fi – nu-i deloc un motiv de jubilație creștinească.

Fiecare își alege modelul, după propriile exigențe. Poate să nu fie din prezent, ci din trecut. Sau poate să nu fie un personaj anume, ci o sumă ideală de însușiri, pe care ne-ar plăcea să le regăsim într-o măsură cît mai mare în cineva căruia să-i acordăm creditul și adeziunea noastră. De modele false nu-s scutite nici Europa, nici România. Falsitatea sau precaritatea unui model european nu legitimează însă, în contrapondere, cutare fals model românesc, numai pentru că ar fi „de-al nostru”.

„Sînt fapte .Nu îndrăgesc stilul dumnealui, dar...”, scrie prietenul Dan Andrei. Sigur, sînt și astfel de fapte, pe care nimeni nu i le poate contesta. Unele – mai vechi sau mai noi – le cunosc și eu, în mod direct. Îmi amintesc bine, de pildă, de episodul Calciu (evocat de cineva într-un comentariu): știu chiar de la părintele că îl simpatiza sincer pe Becali, dar, credeți-mă, în nici un caz nu i-ar fi trecut prin minte să-l recomande ca... „model”! Din păcate, fără a ignora faptele, aici de „stil” e vorba. O avea dreptate oare spusa aceea că „Stilul este omul”? Greu de zis da sau nu. Situațiile sînt complexe și implică multe nuanțe, pe care numai Dumnezeu le știe fără rest și e în măsură să le judece cu adevărat. Noi ne întrebăm doar atît: poate fi considerat exemplar „stilul” acesta în viața publică? Nu vi se pare cam ciudat, de pildă, că nimeni nu face referire în comentarii la video-clipul cu înjurături postat de cineva mai sus (și care, în paranteză fie spus, nu-i nici pe departe cel mai reprezentativ)? E oare „modelul” pe care l-ați recomanda copiilor dvs.? Îmi place să cred că nu. Și atunci... ceva nu se potrivește cu ideea de exemplaritate. Sigur, asta nu pune neapărat în cumpănă „mîntuirea” cuiva, dar nici de promovat ca „normă” nu este. Parcă o altfel de „normalitate” ar fi de năzuit. Și creștinește, și necreștinește vorbind...

Nu ignor, desigur, toate daniile lui. Să-l țină Dumnezeu sănătos, ca să mai dea. Poate am să scriu - ca prietenul Claudiu Târziu - un articol în care să-i laud generozitatea și zelul creștin. Aici e vorba de cu totul altceva: de exemplaritatea globală a personajului, prezentat de unii ca ideal al genului uman. Această pretinsă idealitate i-o contest eu aici, iar pe ea, din păcate, n-o poate dobîndi nici cu toți banii din lume.

„Păi e cineva care îl prezintă ca «ideal al genului uman»?”, mă întreabă o comentatoare. Da, acesta a și fost punctul de pornire al textului. Altminteri mi se pare și mie un caz interesant, ba chiar cu marja lui de „originalitate”. Știu că unii îi contestă chiar autenticitatea implicării creștine, dar eu n-am argumente pentru așa ceva, nu mi-am propus nicidecum un asemenea scop și mi-ar părea sincer rău ca astfel de contestatari să aibă pînă la urmă dreptate. Evaluarea sa, în această privință a autenticității credinței și trăirii creștine, nici nu cred că este treaba oamenilor, ci a lui Dumnezeu.

Eu nu cred că „Gigi Becali” e tocmai „prost” (neșlefuiala nu-i neapărat prostie), nici că n-am avea și destui „deștepți” nestricați. Problema este de ce facem o alegere sau alta...

[Cineva îmi atrage atenția că „Dumnezeu poate să lucreze şi prin oameni neşlefuiți”...] Cine spune că nu-i așa? Dumnezeu poate să lucreze și prin Petrache Lupu, dar asta nu înseamnă că Petrache Lupu devine model sau ideal de umanitate.

[Unora care mă văd și mă ceartă ca pe un dușman al „noului mesia”] Dacă vă uniți cu toții, și rămîn pe dinafară numai eu (care am îmbătrînit degeaba), d-l Becali sigur n-o să fie afectat, ci doar eu am să rămîn „prostul satului”. Dați lumii măsura României (că prea ne-am făcut de rîs) și nu vă mai sinchisiți atît de unul și de altul! Cu un găinaț de vrabie nu se spurcă Dunărea, nici de o pișcătură de purice nu crapă ciobanul!

Acum, că febra comentariilor s-a (mai) domolit, ne paște concluzia... Asta este Țara: de la cultul unui Cizmar la cultul unui Cioban, cu un guvern „ales” de penali și de analfabeți, cu un sfert din populație fugită de acasă și cu peste 20 de milioane de avorturi în nici o jumătate de secol... „Eternă”, „fascinantă”, gata de Centenar... Oricum ar fi, Caragiale e cu noi! El e permanența și actualitatea noastră, mioritismul nostru convertit la miticism. Consolarea este că rămînem foc de deștepți (prin natură, nu prin cultură) și că vom muri convinși că sîntem „buricul pămîntului”.