vineri, noiembrie 24, 2017

SFINTELE TAINE ALE BISERICII (IV)

SUMARUL BLOGULUI 


4. TAINA SPOVEDANIEI 

Spovedania, în sensul ei bisericesc, este Sfînta Taină prin care credinciosul, mărturisindu-şi păcatele în faţa preotului şi obținînd dezlegare de la acesta, primeşte, prin puterea Duhului Sfînt, iertarea păcatelor mărturisite. Ea a fost instituită chiar prin cuvintele Mîntuitorului: „Primiți Duh Sfînt; cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 22-23). 
Taina Spovedaniei se mai numeşte şi a Mărturisirii (termenul de Confesiune – vezi şi a se confesa, confesor etc. –, ca și cel de Penitență, rar la noi – şi apărînd aproape exclusiv în vorbirea intelectualităţii laice –, este specific lumii creştine apusene, de tradiţie latină) sau a Pocăinţei. Această din urmă denumire se referă la căinţa activă de propriile păcate, însoţită de procesul transformării lăuntrice (metanoia), al restaurării tainice întru Hristos. 
De la cel ce se po­că­ieşte se cere sinceritate desăvîrşită, credinţă nestrămutată şi do­rinţă arzătoare de a-şi îndrepta viaţa (pocăința este zadarnică dacă nu are urmări concrete).    
Mărturisirea păcatelor se fa­ce dinaintea preotului duhovnic, prin care se pri­meşte iertarea şi dezlegarea pentru Sfînta Împărtăşanie. Fă­ră această dez­le­gare nu ne putem împărtăşi; cine îndrăzneşte să se împărtăşească peste rînduieli, în chip nevrednic, şi mai ales fiind conştient de nevrednicia lui, riscă să pătimească mari necazuri, să se îmbolnăvească grav sau chiar să moară din pricina acestei nesocotinţe. Uneori, cel care se po­căieşte primeşte de la preot dezlegare numai dacă va împlini o anumită pravilă potrivită lui, ori dacă va res­pecta vreo inter­dic­ţie (epitimia) de la ceva anume, într-un interval de timp pe care duhovnicul îl stabilește.  
Aşa-numitul canon dat de du­hov­nic nu este o pedeapsă pentru păcatele săvîrşite, nici o simplă „învăţătură de minte”; el nu are atît un statut pedagogic sau punitiv, cît unul restaurator, ajutîndu-ne să ne ridi­căm, să ne curăţim, să dobîndim nivelul duhovni­cesc la care ne putem înţelege păcatul şi aspira la iertarea lui Dumnezeu.  
Toate păcatele pot fi iertate, în condiții de sinceră pocăință, cu excepția celor împotriva Duhului Sfînt, prin care omul se împotrivește cu îndărătnicie poruncilor și lucrărilor lui Dumnezeu (ateii, ereticii, apostații, prigonitorii Adevărului în genere). Iisus a spus: „Orice păcat și orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvînt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfînt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va sa fie” (Matei 12, 31-32). 
Pentru ca spovedania să-şi atingă scopul, re­la­ţia dintre duhovnic şi fiul duhovnicesc trebuie să se bizuie pe convingerea că ne spovedim lui Hristos, prin duhovnic, şi că Cel ce iartă este tot Hristos (Căruia I s-a încredințat toată judecata).  
În­tre părintele duhovnic şi fiul lui duhovnicesc trebuie să existe o încredere reciprocă deplină și o desăvîrşită discreţie. Preotul trebuie să păstreze toată viaţa, chiar şi sub tortură, secretul Spovedaniei. Pe de altă parte, fiul du­hovnicesc nu trebuie să spună nimănui ce canon sau sfat a primit în timpul Tainei.  
Inspirat de Duhul Sfînt, duhovnicul lucrează cu fiecare alt­fel. Pentru aceeaşi manifestare a bolii spirituale, du­hov­nicul poate da fiecărui „pacient” alt leac. Aceste remedii spirituale pot fi uneori în asemenea măsură contradictorii încît discuţiile, schimbul de păreri după Spovedanie ar putea surpa încrederea fiilor duhovniceşti în în­ţe­lepciunea sau onestitatea pă­rin­telui. Dar mai este o motivaţie a dis­creţiei fiului du­hovnicesc, pe care ne-o dezvăluie nu o dată Părinţii îmbună­tă­ţiţi: diavolul nu ştie ce gîndim şi nu are acces la discuţia dintre cei doi participanţi la Taină. De îndată ce fiul duhovnicesc, ieşit de sub harul protector al Tainei, începe să co­menteze desfă­şurarea sau detaliile ei, diavolul se şi pune să strice la loc ceea ce Taina tocmai a restaurat. Prin urmare, totala discreţie – atît a fiului du­hov­ni­cesc, cît și a duhovnicului – reprezintă o condiţie esenţială pentru foloasele duhovniceşti pe care le putem avea de pe urma Spovedaniei. 
Este bine ca Spovedania – actualizare permanentă a harului primit la Botez – să fie cît mai deasă, chiar dacă ea nu este urmată de Împărtăşanie. Nu se lasă păcatul sau diferitele frămîntări să ia proporţii sau să se „cronicizeze” în noi. Spove­da­nia rară, de regulă în preajma marilor sărbă­tori, cînd preoţii sînt asaltaţi de sute de persoane zilnic, e ceva mai degrabă superficial, ce adeseori denotă mai mult un fel de conformism superstiţios decît o reală pocăinţă şi un autentic dor de Dumnezeu.  
Mai ales în privinţa Sfintelor Taine, trebuie să avem grijă să evităm formalismele, căci a nu le primi cu sinceritate înseamnă a lua în deşert puterea lui Dumnezeu, care se manifestă plenar în ele, cu mult peste înţelegerea curentă a rațiunii noastre omenești. (Va urma)
 
Răzvan CODRESCU

Mai puteți citi pe acest blog:


miercuri, noiembrie 22, 2017

INTERMEZZO LIRIC: QUI ANTE NOS

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME 


  
Poeţilor muceniciţi 
ai Rugului Aprins 
şi ai temniţelor comuniste, 
tuturor pătimitorilor 
întru Cuvînt 
ai secolului XX, 
sfinţilor ştiuţi şi neştiuţi 
ai limbii române.

  
I
   
Se cuvenea ca ei măcar să fie 
nemuritori, dar iată-i că se duc, 
lăsînd în urmă neamul mai uituc 
şi ţara lor de suflet mai pustie... 

Tu, Doamne, care-i ştii de-a fir a păr, 
şi mult le-ai dat, ca mult să le poţi cere, 
credinţa lămureşte-o din durere, 
nădejdea fă-o stîlp de adevăr, 

iar peste toate pune steag iubirea, 
să priveghem sub ea şi morţi, şi vii, 
neistoviţi nicicînd şi nicăirea, 
bătuţi pe crucea lumii de aci, 
dar muşinînd cetatea care n-are 
nevoie nici de lună, nici de soare!

  
II
  
De frica ta, nu voi avea-ndrăzneală? 
Sau îndrăznind, de frică nu ţi-oi şti? 
Tu eşti măsura celor pururi vii 
şi Duhul tău pe nimeni nu înşeală.
  
Pe cît te tem, pe-atît voi îndrăzni 
şi n-am să-mi pun talanţii la popreală, 
căci cerul tău se ia cu osteneală 
şi crucea ta e-a sfintei nebunii. 

Pieptiş iau, Doamne, vremea care vine 
şi crucea spadă dacă vrei o fac, 
şi în cămaşa morţii mă îmbrac 
ca-n haina nunţii veacului cu tine, 
dar n-am nădejde-n sîrgul meu sărac, 
ci-n harul tău ce-aprinşi pe toţi ne ţine.

  
III 

Un ochi de-adoarme, celălalt veghează, 
căci sîntem os din neamul celor care 
se săvîrşesc în zale şi călare, 
iar umbra-n urmă le mai umblă trează. 

Noi somnul îl urîm ca pe-o ispită, 
şi toată lenea care-n jos ne-mbie, 
iar dacă-avem răgaz de-o bucurie, 
privim spre cer şi-aducem mulţămită. 

Hăitaşi prin veac ai tîlcurilor sfinte,  
ne arde dorul chipului dintîi 
şi stîlp de foc ne umblă dinainte – 
şi ne-o şedea cîndva la căpătîi – 
iubirea care singură ne duce 
la învierea neamului prin Cruce. 


IV
  
În lături, bărbieri ai vremii mele! 
Lăsaţi-mi calea slobodă şi-ntreagă, 
s-apuc, cu Rocinanta mea beteagă, 
pe bărăganul viselor, spre stele! 

Alungă-ţi, Sancho, gîndurile rele, 
ca miezul tău din coaje să se-aleagă, 
căci mori de vînt ne-aşteaptă şi ne leagă 
să dăm buluc cu inima în ele! 

La Mancha lumii e-n amurg pustie 
şi vîntul, cu suspin de Dulcinee, 
îmi răvăşeşte pleata colilie... 
O, de-aş muri cum am trăit: nebun, 
căci nu spăşit, pe perna de tuleie, 
ci în tărbacă fost-am eu, Cel Bun! 


V 

Am fost ce-am fost și cît am fost pe lume, 
dar Dumnezeu de-acum pe rînd ne-adună, 
cum își culege roada, rea sau bună, 
cel ce-n pămînt sămînță-a pus anume. 
  
Ne-om face pîine celor după noi 
sau vom pieri în flăcări, ca neghina... 
Oricum ar fi, dreptatea lui, divina, 
mai lasă loc de-ntoarcere-napoi. 

Căci orice-am fi, bob putred, scrum sau hrană, 
rămînem veșnic de pămînt legați, 
iar dragostea, ca leacul pus pe rană, 
ne-o face poate peste moarte frați 
și la-nviere, slobozi de prihană, 
ne vom scula întregi și-adevărați.


VI 

De neamul meu mă leagă o iubire 
ce n-ar avea altminteri vreun temei: 
nu vii pe lume-acolo unde vrei, 
dar unde vii te faci părtaș prin fire.
  
Să fie-oricît virtutea de subțire 
și boala-ncățelită într-ai mei, 
aceasta-i crucea mea, iar greul ei 
îl port smerit, cu cerul în privire. 

De n-ar fi vii, cu morții mei m-aș ține, 
pe pajiști verzi și-n codri răcoroși, 
și cuib i-am face-n noi luminii line, 
cu sfînta cuminție din strămoși, 
iar de s-ar stinge neamul meu cu mine, 
am fi c-o mărturie mai frumoși. 


VII 

Sînt limbii mele rob şi împărat, 
mi-e neamul meu vremelnică măsură, 
dar creşte-n mine, ceas cu ceas, mai pură, 
cetatea Celui fără de păcat. 

De voi pieri pe limba mea, curat, 
voi învia, cu-a neamului strînsură, 
pe limba Lui – şi cuminecătură 
mi-o fi Lumina fără scăpătat. 
  
Atîta doar că ceata mea-i puţină, 
iar eu, nevrednic, stau la coada ei: 
de n-ar fi mila mai presus de vină, 
nădejdii mele n-aş găsi temei… 
De sînt şi-oi fi, doar dragostea divină 
mă face viu, cu tot cu morţii mei. 


VIII 

A nins asupra noastră cu uitare 
și sîntem albi de nu ne mai vedem, 
iar moartea nu mai seamănă-a blestem, 
ci-aduce-ncet a binecuvîntare. 

Uitați de vii, simțim că fiecare 
tot mai puțin ne sîntem și ne-avem, 
și-și face vremea tristul ei cherem, 
punînd pe rana firii noastre sare. 

De noi n-au chef și nici nevoie cei 
ce-n urmă vin și nu mai vor să știe 
prin ce-a trecut pămîntul pîn’ la ei 
și nici c-ar fi vreun rost de veșnicie, 
ci-n pielea lor cu-atît se simt mai zei 
cu cît devin mai mult nimicnicie!

  
IX
   
Noi sîntem cei din urmă visători 
și paznici ai temeiurilor sfinte, 
dar nu avem nici rîvna dinainte, 
nici crezul viu ce ghes îți dă să zbori. 

Războinici nu, nici vrednici rugători, 
ne risipim în ceartă de cuvinte 
și trupul sterp pe limba lui ne minte, 
cu pofte dulci sau veștede candori. 

Ne dau fiori cei care-n urmă vin, 
dar nu avem să-i înfruntăm tărie 
și nu îi sîntem lumii mai puțin 
de vină grei la sîmbra ei tîrzie, 
ci doar mai triști cu fiecare chin, 
aici, în țara lui n-a fost să fie... 


X
  
Ne-ar fi vecia bucurie pură 
de n-am simți năpasta voastră-n noi 
și n-am privi cu jale înapoi, 
la cîte neamul ca un rob îndură. 

Nu în zadarul jertfei ni-i măsură, 
ci cum ne trageți visele-n noroi 
și cum, pe limba vremurilor noi, 
răspundeți lesne dragostei cu ură. 

În ceruri milă ruga noastră cere 
și, de-am putea, prin caznele ieri 
am trece iar, durere cu durere. 
Dar cît să rabde sfintele puteri 
cînd noi ne ducem, morți, spre înviere, 
iar voi vă duceți, vii, spre nicăieri?

  
XI
  
Nu-i neamul ce crezi tu şi nici ce pare, 
ci-i veşnicie prinsă în cuvînt:  
nu rămăşiţa lui de pe pămînt, 
ci ce-are-n cer îl face mic sau mare.
  
N-avem aici cetate stătătoare, 
iar cinstea şi cu slava, cîte sînt, 
nu le-ngropăm cu stîrvul în mormînt, 
ci le aducem Vieţii închinare. 

În taina Rusalimului de sus 
aşteaptă floarea neamului să-nvie, 
precum Adam în trupul lui Iisus, 
cu sfinţii care-au fost şi-or să mai fie, 
căci nu degeaba Dumnezeu a pus 
sămînţă-n noi de-o altă-mpărăţie.

  
XII

Cît de cumplite vremile s-or face, 
sămînţa slavei va răzbi prin ele 
şi din ţărîna viselor sărace 
vom creşte pînă dincolo de stele. 
  
Vom năpîrli, ca şarpele, de piei 
şi vom renaşte-n trup de primăvară, 
frumoşi şi veşnici ca un neam de zei, 
arzînd de duh şi dînd pe dinafară. 
  
Pieri-vor mulţi, dar birui-va Firea 
şi-n rămăşita lumii, la soroc, 
va prisosi, năvalnică, Iubirea; 
s-or primeni stihiile prin foc 
şi-ntru lumina slavei ne-nserate 
din prea puţin s-o face plinătate.
  
Răzvan CODRESCU

marți, noiembrie 21, 2017

POMENIREA PĂRINTELUI ILIE IMBRESCU

SUMARUL BLOGULUI 
  

Duminică 19 noiembrie, sub egida Bisericii Boteanu din București și prin strădania d-lui Paul Corneliu Imbrescu, a fost cinstită memoria preotului Ilie I. Imbrescu (1909-1949), martirizat în temnița comunistă de la Aiud (19 noiembrie 1949), la un an după ce fusese arestat (ca luptător anticomunist cu antecedente legionare). În ultimii ani ai vieții, părintele a slujit la Biserica Boteanu, așa că în coasta acesteia a fost sfințită o cruce comemorativă, imediat după parastasul săvîrșit întru pomenirea sa. În aceeași seară, în aula BCU, a fost evocată personalitatea preotului martir (au luat cuvîntul: Paul Corneliu Imbrescu – fiul său, Adrian Nicolae Petcu, Răzvan Codrescu, pr. Nicolae Bordașiu), s-a lansat volumul Ilie Imbrescu, Trepte de har (Editura Manuscris, Pitești, 2017, cu un studiu introductiv de Adrian Nicolae Petcu) și s-a citit din creația sa lirică (inclusiv versuri din închisoare). Veșnică să-i fie pomenirea! (R. C.)


 

luni, noiembrie 20, 2017

ÎNTRE DOUĂ „BLESTEME”

SUMARUL BLOGULUI 
   

Doamne, ce trebuie să ne mai facă Rusia ca să ne vindece de filorusisme?! Ne-a răpit provincii întregi, ne-a măcelărit pe capete, ne-a furat tezaurul, ne-a decapitat și ne-a nenorocit prin comunism, urăște fățiș dimensiunea noastră latină și europeană, ne infectează curent prin „eurasianism”, ne întreține proastele nostalgii izolaționiste și totalitare, a sprijinit și sprijină neocomunismul sub toate formele lui... Dar probabil că un popor care, oricît și orice i-ai face, nu se învață minte, ba chiar își idealizează călăii, pînă la urmă își merită soarta.

Nouă ne-au făcut rău (parcă pe întrecute) și țarismul, și bolșevismul (iar „putinismul” stă la rînd). Împielițat sau neîmpielițat, gol sau în haină de lumină, dracul tot drac rămîne!

Deși am pe sfert sînge rusesc și respect anumite valori din trecutul culturii și spiritualității ruse, eu am trăit și o să mor ca adversar al „paradigmei rusești”, pe care, cu Eminescu și cu toată elita României Mari, o consider blestemul nostru istoric.

E vorba aici de „blestemul” de la Răsărit. Că există și un „blestem” de la Apus, această e o altă discuție. Ele nu se anulează reciproc, ci se însumează pe spinarea noastră. Între aceste două „blesteme”, în loc să ne luptăm pentru „neatîrnare” (vorba lui Nichifor Crainic), noi îi maimuțărim pe unii sau pe alții și ne masturbăm puținătatea.

Eu mărturisesc că am rezerve foarte mari față de actuala ierarhie rusească, față de propaganda imperialistă a „Sfintei Rusii”, față de pretinsa ortodoxie putinisto-dughinistă și față de raporturile Rusiei cu restul lumii ortodoxe. Mi se pare că ortodoxia oficială a Rusiei de azi camuflează un imperialism politic cu puternice sechele comuniste. Și cred, cu părintele Constantin Necula, că ortodoxia românească trebuie să păstreze și să dezvolte un profil propriu în „unitatea în diversitate” a Ortodoxiei universale.
  
Răzvan CODRESCU

P. S. (comentatorilor ofuscați)

Sînt ruși și ruși. Dar nu atît despre ruși ca popor e vorba aici, ci despre liderii lor politici și religioși. Fie nu înțelegeți, fie vă prefaceți că nu înțelegeți, probabil ca să salvați o idee fixă în pofida realităților istorice. Nu zice nimeni că Rusia și rușii nu au virtuțile și valorile lor indiscutabile (mai multe în trecut, mai puține azi, cum e situația cu mai toată lumea), dar pentru noi s-au dovedit o vecinătate fatală, în primul rînd în vremea comunismului, dar și înainte sau după el. Iar noi sîntem departe de a fi singurele victime ale acestui imperialism – fie el și deghizat religios. Înțeleg că nu ne doare prostia (o, dacă ar durea!), nici o ortodoxie în care se poate pune problema canonizării lui Rasputin și Stalin, dar chiar nu ne doare Basarabia?! Chiar nu ne dor gulagurile noastre?!

O ia fiecare cum îl taie capul și cum îl lasă inima. Dar e un fapt că realitatea are și bune, și rele. Iar faptul că Rusia are și părți bune nu anulează răul pe care ni l-a făcut și ni-l mai poate face. E, într-un fel, ca relația dintre boier și slugă. Boierul e om subțire, bine școlit, are bogăție, putere și faimă, dar pe slugă o umilește și o rupe în bătaie. Ceva nu e în regulă cu „boierul” și cu „boieria” lui.

Să fim bine înțeleși: Andrei Rubliov, Sf. Serafim de Sarov, Dostoievski, Berdiaev, Mihail Bulgakov, Pavel Florenski, Vladimir Lossky, Paul Evdokimov, Aleksandr Soljenițîn, Vladimir Volkoff și atîția alții mi-au fost repere moral-spirituale și/sau cultural-artistice o viață întreagă, dar ceea ce se întîmplă astăzi în Rusia nu mai e deloc nici în duhul și nici în litera lor. Nu-i regăsesc nici în ortodoxismul ideologic putinisto-dughinist, nici în prestația ierarhiei bisericești de acolo, nici în cultura sau în media de prim-plan a momentuui. Regăsesc mai degrabă linia imperialistă a lui Petru cel Mare și reziduurile național-comunismului. Trebuie mult discernămînt pentru a nu confunda Ortodoxia rusă cu ortodoxismul rus.  

sâmbătă, noiembrie 18, 2017

AFR: COMUNISM MEDIATIC

SUMARUL BLOGULUI 
  
Am primit și dau mai departe... 


PRO-COMUNISMUL PERSISTENT  
AL PUBLICAȚIEI NEW YORK TIMES 

Puţini occidentali au înţeles ori înţeleg comunismul. Acesta se reflectă nu doar în lipsa lor de cunoştinţe privind istoria comunismului ori viaţa sub comunism, dar mai ales în sentimentele favorabile ale tinerilor occidentali faţă de comunism. Majoritatea acestora au auzit de Robben Island (unde Nelson Mandela a fost întemniţat pentru mulţi ani, după ce a fost găsit vinovat în instanţă de terorism), dar nu pot identifica pe nume nici măcar un singur gulag sovietic ori est-european. Conform unui sondaj de opinie efectuat în toamna acesta în Statele Unite, 23% dintre tinerii între 21 şi 29 de ani îl consideră pe Stalin un erou, iar un procent aproape identic îl consideră erou şi pe dictatorul comunist al Coreei de Nord, Kim Jong Un. (detalii aici). Conform aceluiaşi sondaj, doar 71% dintre ei ştiu ce înseamnă comunismul şi 44% ar prefera să trăiască într-un sistem socialist. Ne-am aştepta ca generaţia tînără să fie mai bine informată asupra comunismului şi ororilor lui, avînd în vederec că în cei 100 de ani de comunism au fost exterminate, fie direct (adică execuție), fie indirect (prin politici extreme cauzatoare de moarte), peste 100 de milioane de oameni. Adică, în medie, 1 milion de fiinţe umane pe an. Niciodată în istoria omenirii nu a mai existat un sistem politic atît de crud şi de antiuman. Începînd cu Lenin, continuînd cu Stalin şi cu ceilalţi lideri sovietici, cu Mao şi ceilalţi lideri comunişti chinezi, apoi vietnamezi, coreeni, cambodgieni, europeni (români, sîrbi, bulgari, albanezi etc.) şi, dincolo de Ocean, în America Latină, cu Fidel Castro, cu comuniştii şi teroriştii fanatici de stînga din Uruguay şi Argentina, cu teroriştii comunişti peruani ai lui Sendero Luminoso (care în decurs de 12 ani între 1980 şi 1992 au ucis peste 69.000 de oameni) sau cu comuniştii din Colombia şi Venezuela, uşor se ajunge la 100 de milioane de persoane exterminate de aceşti monştri ai istoriei, care au dobîndit puterea promiţînd libertatea, dar au impus, invariabil, dictatura şi genocidul.  
Cum se explică confuzia şi ignoranța privind comunismul în lumea occidentală? Cauzele sînt multe, dar una majoră este presa. Un alt motiv e faptul că Occidentul, cu excepţia Germaniei de Est, nu a cunoscut dictatura  comunistă. Occidentul a fost leagănul ideilor comuniste, dar nu le-a aplicat la nivel politic niciodată. Nici o tară occidentală nu a avut gulaguri. Dictaturile occidentale de tipul Franco în Spania ori Salazar în Portugalia au fost tranzitorii, de scurtă durată, ne-sistemice şi, am putea spune, chiar palide în comparaţie cu cele mai blînde regimuri comuniste. Gulagurile au fost o invenţie comunistă pe care Germania nazistă a folosit-o spre a extermina nu propria populaţie, ci străinii, în principal evreii şi țigani.
   
New York Times şi genocidul ucrainian
  
Surprinzător, cel mai pro-comunist dintre marile cotidiene occidentale a fost şi rămîne New York Times, ziar cu un tiraj zilnic de aproape 2 milioane de exemplare. New York Times a refuzat cu încăpăţînare să condamne comunismul, fie el cel din Rusia, din China ori din România. Aflăm multe detalii privind simpatia acestei publicații pentru comunism din cartea recent publicată a Annei Applebaum şi intitulată How Stalin Hid Ukraine's Famine from the World („Cum a reuşit Stalin să ascundă foametea din Ucraina de restul lumii” – recenzie aici). Cu toate că subiectul principal al cărţii e cumplita foamete din Ucraina din anii 1932-1933, cartea oferă detalii abundente privind modul în care propaganda stalinistă, preluată naiv de presa occidentală, dar mai ales de New York Times, a ascuns de restul lumii una dintre cele mai mari tragedii din istoria comunismului. În 1929 Stalin a început colectivizarea forţată a agriculturii în Uniunea Sovietică. Milioane de ţărani, dar mai ales chiaburi (kulaks), au fost deposedaţi de pămînt, vite, animale şi unelte de muncă agricole, fiind forţaţi să intre în colhozuri. Milioane dintre cei care s-au opus au fost exterminaţi ori mutaţi cu forţa în Siberia, unde și-au aflat sfîrșitul. Politica stalinistă a avut un impact deosebit de grav în Ucraina, unde între 1932 şi 1933 au murit aproape 4 milioane de ţărani. Din fericire, la vremea aceea Basarabia încă făcea parte din România Mare, ţăranii de acolo fiind scutiţi, pentru o vreme, de teroarea stalinistă.  
În toamna lui 1932 agenţii terorii staliniste au invadat Ucraina, confiscînd din gospodăriile ţăranilor tot ce au aflat: grîu, porumb, cartofi, sfeclă, varză, păsări, animale. Rezultatul a fost un dezastru şi o foamete fără precedent. Presa sovietică, ţinută din scurt de Stalin şi de propagandiştii lui, nu a menţionat foametea defel. La fel, de fapt, ca şi presa occidentală. Pe vremea lui Stalin, jurnaliştii occidentali locuiau în Moscova şi nu li se permitea să iasă din capitala sovietică decît cu aprobarea autorităţilor sovietice, deseori întovărăşiţi de oficialităţi sovietice, trebuind să urmeze trasee stabilite în prealabil de autorităţi şi putînd să se oprească în localităţi, să viziteze obiective şi să ia interviuri doar unor indivizi autorizați de oficialităţile sovietice. Articolele erau citite îndeaproape de cenzorii sovietici şi, înainte ca ele să fie transmise prin telegraf în Occident, trebuiau semnate şi ştampilate de autorităţile locale. Majoritatea jurnaliştilor scriau din auzite, repetînd informaţiile şi propaganda din presa stalinistă. Contacte directe cu oamenii de rînd erau practic imposibile, iar ştirile din provincie lipseau aproape cu desăvîrşire. 
  
Walter Duranty – un jurnalist aservit stalinismului 

Între 1922 şi 1936, jurnalistul principal acreditat de New York Times la Moscova a fost britanicul Walter Duranty. A fost cel mai influent şi mai bine plătit jurnalist din vremea lui, dar şi cel mai naiv, fiind păcălit de propaganda lui Stalin şi scriind articole elogioase la adresa lui şi a Uniunii Sovietice. Sub Stalin, ştirile din Uniunea Sovietică parveneau cu greu şi politicienii Occidentului depindeau, în mare măsură, de jurnalişti şi de articolele lor pentru a cunoaşte şi înţelege ce se petrece în Uniunea Sovietică. De fapt, Duranty a fost sursă principală de informaţii despre Uniunea Sovietică pentru preşedintele Roosevelt în anii ‘30 şi a influenţat politica americană faţă de Uniunea Sovietică vreme de mulţi ani. În 1931 New York Times i-a publicat 13 articole despre Uniunea Sovietică sub Stalin şi, pentru asta, în 1932 i s-a conferit prestigiosul Pulitzer Price pentru excelență în jurnalism! Doar după mulţi ani alţi jurnalişti, inclusiv de la New York Times, au reuşit să contracareze imaginea favorabilă pe care publicația o transmitea Occidentului, prin intermediul lui Duranty, despre cel mai groaznic tiran al omenirii. Aceeași imagine falsă a transmis-o şi prin articolele lui despre foametea din Ucraina. În 1941 New York Times l-a concediat pe Duranty, dar numai în anii ‘80 a început să se distanţeze de dezinformarea publicată vreme de decenii privind Uniunea Sovietică. Vreme de mulţi ani, intelectuali şi personalităţi ucrainiene, organizaţii ale ucrainienilor din Canada sau Statele Unite şi diferite grupuri anti-comuniste au cerut în repetate rînduri ziarului New York Times şi consiliului de conducere de la Pulitzer Price să-i retragă lui Duranty, post-mortem, premiul pentru excelentă în jurnalism. În 2003 Pulitzer a respins solicitarea. 
Articolele despre genocidul ucrainian erau scrise în termeni eufemistici. Duranty insistă că politica de colectivizare, dură pe alocuri, era făcută „pentru o cauză nobilă”, iar faptul că unele persoane au devenit victime ale politicii de colectivizare a lui Stalin era comparat cu o omletă gustoasă care... impune spargerea ouălor. Folosind o frază faimoasa a lui Lenin, Duranty explica: You can't make an omlette without breaking eggs („Nu poţi face omletă fără să spargi ouă”). Sovieticii au văzut în Duranty un instrument util, pe care l-au protejat, făcând tot posibilul să asigure că se simte bine în Moscova. I-au dat un apartament mare, i-au îngăduit să aibă o maşină la scară şi un şofer, ba i-au permis să aibă și o amantă. Cel mai mare privilegiu conferit lui, însă, a fost accesul la Stalin. Duranty i-a luat două interviuri marelui tiran, ceea ce majoritatea jurnaliştilor occidentali nu au reuşit. Vreme de cîţiva ani, pe parcursul al patrulea, Duranty a avut acces direct atît la Stalin, cît şi la preşedintele american Roosevelt.  
Duranty cunoştea bine situaţia şi foametea din Ucraina. În 1933 a călătorit acolo, a văzut situaţia precară a ţăranilor ucrainieni, dar nu a suflat o vorbă. În nici un articol publicat de el nu a menţionat foametea din Ucraina. Într-o discuţie privată cu un diplomat britanic, însă, şi-a exprimat opinia că foametea a cauzat moartea a „pînă la 10 milioane de oameni”  (quite possibly that as many as 10 million people may have died directly or indirectly from lack of food). De ce nici el, nici New York Times nu au scris despre această atrocitate? Probabil pentru că, speculează autoarea, şi-ar fi pierdut credibilitatea, deoarece pînă atunci publicaseră doar articole laudative la adresa comunismului sovietic. 

Gareth Jones – un jurnalist neaservit stalinismului

Dacă lui Duranty i-a lipsit integritatea jurnalistică, Garet Jones a dovedit-o din plin. Applebaum scrie despre acest jurnalist britanic tînăr și mai puţin cunoscut, care a avut norocul să obţină o viză pentru Uniunea Sovietică, cum a reuşit să ajungă în Ucraina, a văzut foametea şi atrocităţile cauzate de colectivizarea stalinistă şi a publicat despre realităţile pe care le-a văzut. Duranty a încercat să-l discrediteze, la fel ca şi editorii de la New York Times.  
Gareth Jones a fost un tînăr galez, pentru o vreme secretar al premierului britanic David Lloyd George. Vorbea cursiv rusa şi, în 1932 cînd a ajuns în Uniunea Sovietică, avea doar 27 de ani. Pe vremea aceea încă deţinea funcţia de secretar al premierului britanic, ceea ce i-a facilitat obţinerea vizei. A călătorit, împreună cu un om de afaceri american, în Ucraina, unde a văzut cu propriii ochi impactul foametei. În 1933 s-a reîntors în Uniunea Sovietică şi a obţinut permisiunea să călătorească la Harkov, în Ucraina, sub pretextul unei vizite la un prieten, consulul german acreditat la Harkov. A plecat cu trenul din Moscova, dar s-a dat jos la 70 de kilometri de Harkov, de unde a mers pe jos. A trecut prin  mai multe sate ucrainiene, a dormit în casele ţăranilor, le-a dat din mîncarea lui şi a văzut foametea la fața locului. A văzut oameni morţi, oameni pe moarte, oameni care nu se mai puteau ridica în capul oaselor din pricina foamei, o mulţime de case fără oameni (care deja muriseră), și cu foarte puţine animale; lipsea mîncarea, pămîntul nu era cultivat, oamenii erau sleiţi de puteri şi nu puteau lucra pămîntul. Un bărbat spunea că nu a mîncat carne de mai bine de un an, iar pe alţii îi vedea mîncînd carne de cal. Ţăranii se plîngeau că „obişnuiam să hrănim lumea. Acum nu ne putem hrăni pe noi”. Din loc în loc, Jones vedea femei care ţeseau la război, iar într-un sat ţăranii s-au răsculat cînd autorităţile au făcut razii prin case ca să le ia icoanele şi Bibliile. 
Într-un sat, Jones a dat peste un miliţian care, aflînd că Jones e străin, a insistat să-l ducă la Harkov, la Consulatul German. Bucuros că nu va fi arestat ori expluzat din Uniunea Sovietică, Jones a acceptat. În Harkov vede alte indicii ale foametei, care ne amintesc şi nouă, românilor, de anii grei ai comunismului ceauşist. Oamenii stăteau la coadă de la 3 ori 4 după-masă pînă la 7 dimineaţa pentru a-şi cumpăra o pîine. 
După cîteva zile, Jones pleacă din Uniunea Sovietică şi se opreşte la Berlin, unde ţine o conferinţă de presă pe 30 martie 1933. Prezintă detalii despre foametea din Ucraina şi zice că oamenii mor de foame nu doar în Ucraina, ci şi pe Volga, în Siberia, Caucaz şi Asia Centrală. Peste tot colectivizarea forţată a lui Stalin ucidea oameni. Jones şi-a publicat impresiile în presă germană, iar la scurt timp articolele lui au fost publicate şi în presă britanică şi americană. Presa britanică îi publică articolele anonim şi i le cenzurează, pentru a nu înfuria Uniunea Sovietică. Moscova, însă, a reacţionat agresiv, Litvinov, ministrul de Externe sovietic din vremea aceea, făcînd un protest oficial pe lîngă Ambasada Britanică. La scurt timp, autorităţile staliniste au impus măsuri şi mai represive privind accesul jurnaliştilor occidentali în Uniunea Sovietică, şi mai ales deplasarea lor în provincie. Duranty nu a pierdut nici el ocazia să-l critice aspru pe Jones şi să-şi dovedească din nou loialitatea faţă de Stalin şi Uniunea Sovietică. Pe 31 martie New York Times i-a publicat un articol intitulat Russians Hungry but not Starving („Ruşii sînt înfometaţi, dar nu mor de foame”).
  
New York Times ne-a pecetluit soarta
  
Istoria a continuat să-i surîdă lui Duranty, dar a fost aspră cu Jones. În 1935 Jones a ajuns în Mongolia, ca reporter al unei publicaţii britanice, unde a fost răpit şi ucis de bandiţi chinezi. Fraza lui Duranty, „Ruşii sînt înfometaţi, dar nu mor de foame”, a devenit impresia oficială în Occident privind ororile politicii de colectivizare a lui Stalin. Sovieticii au continuat să-l folosească pe Duranty şi să influenţeze, prin el, opinia occidentalilor privind comunismul sovietic. Deja sîntem în 1934-1935, la 2 ani după ce Hitler ajunge la putere în Germania. Europenii şi americanii devin tot mai îngrijoraţi de Hitler şi expansiunea nazismului în Europa decît de Stalin şi de ororile comuniste. Preşedintele Roosevelt a continuat să-l folosească pe Duranty (şi publicația New York Times) ca sursă principală de informaţii cu privire la Stalin şi la comunismul sovietic. Aşa devine convins că între Stalin, Hitler şi o Japonie agresivă, care deja invadase Manciuria, ar fi în avantajul Americii să stabilească relaţii diplomatice şi economice cu Uniunea Sovietică. Roosevelt propune un tratat comerial cu Uniunea Sovietică şi Litvinov e invitat la New York să-l semneze. Litvinov călătoreşte împreună cu Duranty la New York, unde Administraţia americană dă un banchet în cinstea lor la prestigiosul hotel new-yorkez Waldorf Astoria. La banchet participă 1500 de invitaţi. Duranty e invitat să vorbească şi lumea îl aplaudă, zice autoarea, „ca nebuna" (wildly). Fatidicul jurnalist a murit în 1957. 
Aşa ne-a fost pecetluită şi nouă soarta pentru 45 de ani. Dezinformaţiile unui jurnalist au format şi influenţat gîndirea şi politica occidentalilor faţă de Uniunea Sovietică pînă în 1945, cînd Churchill, mai devreme ca Roosevelt, şi-a venit în fire, realizînd că Stalin e un tiran, un maestru al propagandei şi decepţiei. Imediat după Conferinţa de la Yalta, el şi-a ţinut faimoasa prelegere în care a folosit expresia „Cortina de Fier” (Iron Curtain), dînd de înţeles că Uniunea Sovietică a devenit noua ameninţare iminentă a Europei. La scurt timp, preşedintele Truman, proaspăt ales, a ajuns şi el la aceeași concluzie, adoptînd o politică de containment („izolare” ori „restricţionare”) față de Uniunea Sovietică. Din neferice, românii nu au beneficiat de politica lui Truman, ea fiind demarată timid şi tardiv. Prea tîrziu pentru noi şi milioanele de est-europeni care am trăit sub comunism 45 de ani. Dar mai ales prea tîrziu  pentru cei peste 800.000 de români care au fost exterminaţi în anii comunismului. E înţelept să nu uităm asta. Niciodată. 

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA 
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București 
Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082 
office@alianta-familiilor.ro